|
?? doru1951
Cont Sters
Inregistat: 17-02-2009
Mesaje: 15
|
|
Orizontul meu
Capitolul 8
Dealurile copilăriei
Da,da, timpul şi-a urmat cursul, dar vremurile s-au schimbat şi au apărut o mulţime de convulsii sociale. Şi cum era normal, ele au afectat fără drept de apel şi viaţa tinerei familii: Ştefan şi Tinca. Dacă efectul lor a fost pozitiv sau negativ, doar ei pot să hotărască. Din nefericire, în clipa când scriu aceste rânduri ,ei nu mai sunt printre noi pentru a depune mărturie, dar niciodată nu i-am auzit regretând timpurile trecute sau plângându-se de cele pe care le trăiau. Au ştiut să ia viaţa aşa cum era şi să profite de tot ce li se oferea. Aşa au ajuns să fie printre primii întemietori ai satului nou ce începea să se profileze în stânga conacului boieresc şi a bisericii ,, Naşterea Maicii Domnului”. Nu au spus niciodată că a fost uşor, dar nici rău nu le-a părut de felul în care au trăit. Cu adevărat, acea perioadă a cuprins o mulţime de evenimente mai mult decât majore începând cu foametea din “47 urmată de naţionalizare, întovărăşire şi culminând cu începutul colectivizării. În acest context mi-am făcut şi eu apariţia pe acest pământ. Am venit instantaneu, aşa cum vine fiecare dintre noi. Am venit într-un colţ de lume ce avea să mi se aşeze în inimă şi suflet pentru veşnicie. Am venit în lumea trecătoare într-o vineri, dar o vineri specială. Din moşi strămoşi pentru poporul nostru vinerea este zi de post. Dar vinerea în care am sosit eu în lumea noastră postul tocmai se încheiase. Era 29 iunie 1951, zi de mare praznic. Prăznuirea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel. Era vremea chindiei, în casa de naşteri, abia inaugurată, după mai multe vaiete se auzi un ţipăt urmat de un plâns prelungit. Oare de ce am plâns aşa de mult? De multe ori m-am întrebat şi mă întreb şi-acuma. Nu cumva în clipa aceea priveam urmele paşilor celor dinaintea mea, dar în acelaşi timp vedeam ca prin ceaţă conturul unor urme care urmau să alerge departe de locul liniştit, care mi-a adus atâta bucurie, în direcţii care de multe ori s-au dovedit a nu fi cele dorite de mine. Poate că vedeam o femeie deznădăjduită alergând cu un prunc în braţe, pe piatra dură a şoselei ce ducea la Iaşi, plângând şi rugându-se în acelaşi timp ca Dumnezeu să facă o minune şi să-i salveze copilul. Sau, mai ştii, se prea poate să fi văzut conturul urmelor ce începea din ziua de 14 septembrie 1966. Era miercuri,zi de post, dar era şi ziua crucii. Din nou, zi de prăznuire. La noi în casă se făceau pregătiri intense. A doua zi, la ora 8 trebuia să fiu prezent la fostul pension de la Miroslava, ce se transformase în grup şcolar agricol. Poate că plângeam şi pentru această zi. Zi, pe care acum o văd ca începutul unei noi alergări. O alergare de la deal spre dunăre şi de la dunăre spre munte. Din munte la mare, de la mare înapoi la dealuri şi apoi un hotărât înainte spre dunărea de graniţă. Poate că abia sosit pe această lume vedeam peregrinările ce aveau să urmeze. Vedeam cum mi-am legat sufletul şi inima de oameni şi locuri pe care mai apoi aveam să-i văd din ce în ce mai rar. Dacă cu secole în urmă Petre şi-a văzut visul împlinit, strângând la poale de munte pe toţi cei dragi ai lui şi ai Ilincăi, eu vedeam cum voi fi unul dintre aceia care vor împrăştia neamul. Un neam ce s-a format în satul dintre dealuri, dintr-o dragoste minunată, care şi-a văzut împlinirea între un slujbaş de la curtea domnească din Iaşi şi o slujnică, de la moşia din Pribeşti, â boierului paşoptist Costachi Conachi. De câte ori privesc în urmă mă apucă melencolia şi lacrimi mari izvorăsc din ochii mei, lacrimi ce se împletesc cu cele care curgeau la chindia zilei de 29 iunie “51. Am plâns atunci şi pâng şi acuma. Plâng bucuriile şi tristeţile trăite între acele dealuri, pe care cu nostalgie le numesc ,, Dealurile copilăriei”. Oare poate cineva să uite, sau mai bine zis să şteargă urmele adânc impregnate sub tălpile copilăriei lui? Eu nu voi uita niciodată intensitatea cu care mi-am trăit copilăria. O copilărie cu bucurii şi tristeţi, cu ajunsuri şi neajunsuri, cu împliniri şi neîmpliniri. Toate la un loc sunt imaginea a ceea ce mă reprezintă pe mine în postura de copil. Cum aş putea uita izvorul care se înfiripa la cel mult 50 de metri de fundul grădinii noastre. Imi este aşa de clar în minte ziua în care Ticu al nostru, pe atunci avea cam 12 ani, şi alţi câţiva de seama lui au tăvălit în lacul format de acel izvor un căţel. Ce tărăboi a mai făcut Tinca lui Vasile Dudău! Căţelul era a lor. Şi apoi 15 septembrie 1958 a fost într-o zi de luni, deci prima zi de şcoală şi prima zi din săptămână. Atunci nu am observat, dar mai târziu acest lucru a atârnat greu în gândirea mea. De fapt acum când scriu aceste rânduri îmi pun multe întrebări în această direcţie. Au fost şi zile negre în copilăria mea ca aceea în care s-a răsturnat carul peste mine, în dumbrăviţă, într-o după amiază din toamna lui ”59, tot atunci tata a fost arestat. Nu mai vorbesc că în aceiaşi nefericită toamnă, cel care fusese pentru mama Vasilică, iar pentru noi bădia Vasile, a căzut ca fulgerat sub lovitura unui cuţit, ce i-a fost înfipt în inimă chiar de mâna nevestei lui. Mai sunt şi alte zile înnorate ale copilăriei mele şi totuşi pe cele mai multe eu mi le amintesc ca fiind cu soare. Nu am să uit nicicând ziua în care tata a revenit acasă după aproape un an şi jumătate de detenţie, era cam 10 dimineaţa. Nu voi descrie aici bucuria reîntâlnirii, ea are locul ei. Vreau doar să scot în relief mirarea lui tata când mi-am pus la gât cravata de pionier. El se aştepta ca pe mine să mă afecteze arestarea lui, şi totuşi nu a fost aşa. Da, amintiri avem cu toţii. Ele sunt mai profunde sau mai superficiale, ca şi urmele lăsate pe pământ depind de foarte mulţi factori. Acuma privind la urmele din copilăria mea încerc să le aşez într-o formă descifrabilă şi în acelaşi timp să le urmăresc direcţia reală parcursă de ele. Aş vrea să-mi amintesc exact prima vizită la bunici. Oare care este prima? În deal la Ghiţă Năstase sau peste râpă la Dumitru Buga? Ambele locuri au rămas în memoria mea aşa cum s-au aşezat prin anii “55, “56. Imaginea din mintea mea diferă foarte mult de ceea ce-mi povestea mama. Da, săraca mama, nu ştia să scrie, iar de cititit citea destul de greu, învăţase buchirind pe epistole ortodoxe, dar povestea într-un fel extraordinar. Era de ajuns să povestească o singură dată şi totul ţi se impregna în minte pentru todeauna. Sau poate că eu luam totul într-un mod aparte, mai ştii? Important este că foarte mult din ceea ce conţine această carte i se datorează ei. Vorbeam de imaginile rămase în mintea mea, a ceea ce era pentru mine : ,, la bunicu”. Cel ma des ,,la bunicu” era în deal la Năstase. Peste râpă mergeam destul de rar. De ce oare? Nu prea ţin minte îmbrăţişările unuia mai mult decât a celuilalt. De fapt nu ţin minte niciuna. Ce-mi amintesc eu, este altceva: două case îmbătrânite de vreme şi fiecare trecute prin câte un incendiu, ceea ce le-a schimbat mult în raport cu imaginea din povestirile mamei. Dar, şi aici este o diferenţă mai mare decât râpa ce despărţea cele două locuri în care eu mergeam , mai des sau mai rar, în copilăria mea. Întodeauna eram atras spre deal. Acolo găseam o bunică, da o adevărată bunică, care ştia că nepoţii înaintea pupicului de pe frunte aşteaptă ceva dulce cu adevărat. Şi ea avea întodeauna pregătit acest dulce. Îl avea pentru că şi ocupaţia ei îi dădea această posibilitate. Şi cum se spune că la vremuri noi şi obiceiuri noi, nici bunicii mei, din partea mamei, nu săriseră peste această zicală. Cum vremurile şi legile s-au schimbat, ei au fost nevoiţi să se reprofileze. Bunicul a renunţat la negustorie, dar bunica s-a reprofilat pe vopsele şi drojdie de bere. Nu mai mergea cu căruţa la Iaşi, făcea drumul cu cursa de Vaslui – Iaşi şi retur. Şi, cum prin ea aproape întregul sat avea aceste probleme rezolvate, autorităţile de atunci nu au restricţionat-o în nici un fel. Ba îmi aduc foarte bine aminte de Noul Testament, pe care bunica îl ţinea la grindă, un fel de bibliotecă a acelor vremuri, cumpărat de la un magazin specializat în spiritualitate din Iaşi. Mare preţ punea bunica pe el. Mai mereu o găseam citind, atunci cand ne duceam pe la ea. Şi vizitele erau foarte dese, în special în primii ani de şcooală. Casa lor era aşezată în aceiaşi direcţie cu şcoala, dar nu în cea de mers. Sus pe deal era cocoţată casa, iar şcoala la două uliţe peste râpă. Cum terminam orele nu-mi trebuiau nici zece minute ca să ajung la ei. Da, ma simţeam foarte bine acolo în cerdacul de unde privirea mea putea să cuprindă aproape tot satul vechi. Dar timpul a mers înainte, ni s-a construit o scoală nouă, mult mai aproape de casă. În acest timp am început să-mi fac cercul meu de prieteni, iar casa bunicilor a fost înlocuită cu livada de aguzi, ce se afla la cel mult o sută de metri de casa noastră. A, nu, casa bunicilor nu a fost dată uitării. Doar că ceea ce era obişnuit devenise acum festivitate. În fiecare duminica, frumos îmbrăcaţi, împreuna cu Ion, fratele mai mare cu trei ani, ne făceam intrarea triumfală pe poarta de la hudiţă. Şi, după un scurt schimb de amabilităţi dispăream în trombă, având de fiecare dată aceiaşi misiune: explorarea ţinutului de la grădina din faţa casei până la cea de a doua vie care se găsea pe podişul, la marginea căruia se conturau poalele dealului Dobrovăţului. Niciodată nu ne întorceam acasă înainte de amurg. Eram legaţi cu nişte fire nevăzute de livada de vişini, de nucii bătrâni sau de părul ce era unic în tot satul, de păiuşul de pe coastă, care era derdeluşul de vară sau bondarii prinşi prin vie când soarele cobora spre asfinţit. Toate acestea se întâmplau în lunile calde, în special duminica findcă în zilele de lucru trebuia sa mergem cu cârlanii la păscut. Ehe, frumoase au fost şi acele zile. Dar timpul a mers mai departe şi Ion a plecat la profesională. Gata cu cârlanii. Tata a hotărât: ,,Doricuţă nu va merge singur cu ei, găsim noi o altă cale. Şi a găsit, hrana la domiciliu. Eu trebuia să mă ocup de şcoală şi totodată aveam nevoie de mai mult timp de joacă. Destul au suferit ceilalţi doi.” O dată cu operaţia de apendicită, pe care am suferit-o la începutul clasei a cincea, a apărut o întorsătură si în ocupaţia mea. Am devenit aproape lider al grupului ce se strângea zi de zi, în timpul liber, în livada de aguzi. Şi dacă nu eram chiar lider mai mereu aveam ultimul cuvânt de spus. Asta nu a fost chiar bine, deoarece din când în când deveneam un tip mofturos şi atunci trebuiau ca toţi să ţină cont, neapărat, de dorinţele mele, sau spărgeam jocul când el era în toi. Dar una peste alta, rămâneam tot în faţă. Cel puţin în grupul restrâns, care era format din 5 sau 6 împreună cu mine, nu se discuta, eu eram liderul absolut. Şi dacă livada de aguzi era un fel de cartier general, marile bătălii le purtam prin năsâpărie, lutărie, bahnă, iar în zilele calde ne răcoream la baltă. Aşa îi ziceam noi, chiar dacă pe hartă este notată ca pârâul Văslueţ. Ce treabă aveam noi cu ce scrie pe hartă? Aveam acolo bulboana noastră în care ne bălăceam şi pe care o apăram chiar şi cu preţul vieţii. De cine? De cei de la Ciorteşti. Aveau o grădină de legume pe celălalt mal. Şi mai aveau pe coastă, la vreo două sute de metri, o tabără de vară pentru animale. Au încercat să se apropie de balta noastră dar nu le-a mers. Locurile fusese ale noastre din vremuri străvechi, dar prin anii “50 s-a facut un schimb şi aşa au intrat ei în posesia malului stâng al bălţii noastre. Însă în baltă nu au pus piciorul, sau dacă l-au pus au fost taxaţi. Ce noi treceam dealul la ei? Adică îl treceam, dar atunci mergeam la hram sau pentru cumpărături la cooperativa lor. Dar pentru aşa ceva veneau şi ei la noi. Sunt aşa de multe amintiri şi toate dau năvală deodată în mintea mea. Aş vrea să le scriu aşa cum vin, dar mi-e frică că nici măcar eu nu am să mai înţeleg nimic. De aceea am să încerc o oarecare cronologie în cele ce vor urma:
|
|
. Asa ca, hai, repejor, inapoi in copac 
, nu mai tot incerca sa sa dai impresia ca poti sari peste atatea stadii ale evolutiei, fiindca oricum te tradezi rapid 
...
