?? CIUDATUL SA
Cont Sters
Inregistat: 23-11-2007
Mesaje: 4425
|
|
Vretzi balade d-a-lui GYR .....are Ciudy far-de shir :
Aplecat peste argilă, suduind cu foc, biet olar fără noroc, o frământă-n silă.
Blidele cu cerbi şi ciute, cu lăstuni şi flori, nu mai râd, ca alteori, prin unghere mute.
Nici vioaiele ulcioare zvelte-n braţ şi gât, nu-l mai bucură, oricât le-ar stropi cu soare.
-Oale triste şi posace, răsfăţate ieri, tot ce-am scos din mângâieri ţăndări azi aş face.
In zadar v-am scris pe feţe răsărituri dulci,- nu vă vrea nici târg, nici bâlci, trista tinereţe.
Mă tot duc cu hârburi goale, vin tot mai calic, parc-aş duce-n Carul-Mic, sus, prin lună, oale.
Supte-s pleoapele nevestii, plozii supţi şi ei. Bate jalea prin bordei ca un vânt prin trestii.
Aşa spune, şi, de-o parte, oalele tresar, şi, ca el, şi ele par necăjite foarte.
-Dragele tătuchii fete, alt olar străin, ni s-a pripăşit vecin, cu urzeli şirete.
Rătăcit de nu ştiu unde, Spân, limbut şi şchiop, ne bea soarele din plop, zările rotunde.
Nu atât din lut cuminte iscă frumuseţi, cât momeşte târgoveţi fermecând cuvinte.
Are şoapte moi ca lâna, miere din ştiubei, grai cu salbe şi cercei, vorba ca fântâna.
Târgu-ntreg îi râde-n cale meşterului spân. Numai eu cu voi rămân, cârd pestriî de oale.
Zice şi, oftând, se pleacă. Mângâie-o ulcea, Câte-o oală, ici, colea, câte-un blid împacă.
Sau le ia de jos, în parte, pe genunchi niţel, că-s şi ele, ca şi el, necăjite foarte.
* Pe la ceasul serii, când, gătiţi curat, vişinii şi merii ies la porţi în sat,
pe sub legănare albă de salcâm, un drumeţ răsare de pe alt tărâm.
Tânăr ca minunea crăngii pe zăplaz, ‘nalt cum e minunea papurii pe iaz.
Ochii, prinşi cu plasa dintr-un fund de cer, când sunt ca mătasa, când de giuvaer.
Vine fără grabă, doar cu zarea-n sac; bate la cocioabă de olar sărac.
-Să nu-mi dai simbrie, Meştere, nimic; prispa ta să-mi fie pat de ucenic.
Iar de-ţi sorbi fiertura Lângă muc de seu, cu mireazmă gura mi-oi clăti şi eu.
-Mergi, măi, linge stele, biet încalţă-zări, să frămânţi ulcele altor depărtări.
Cruce fă-ţi şi du-te, ucenic pribeag, dintre hârburi slute şi noroc beteag.
Nici un blid de bozii n-am la cină-acum. Străvezii mi-s plozii şi muierea fum.
Ochii, prinşi cu plasa dintr-un fund de cer, când sunt ca mătasa, când de giuvaer.
-Ba aici mi-e locul, meştere amar. Ţi-a fugit norocul la un alt olar.
Iarăşi o să vină de-om trudi în doi oale de lumină şi ulcele noi.
Ochii lui, obrazul mai senin i-l fac, că topesc necazul de olar sărac.
-Scoate-ţi, ucenice, cuşmă şi opinci. Patru guri calice vom spori la cinci.
Tinda, pat să-ţi fie, luna, strai de in, stelele simbrie, soarele, tain.
Râde ucenicul. Ochii-adânci şi buni parcă-s borangicul serii cu lăstuni.
Şi-atât cer închide fundul lor de lac, că surâd şi blide şi olar sărac.
* De sub mâna ce-l supune, tânăr şi zburdând, lutul prinde chip plăpând, dulce goliciune.
Şi cum iese din plămadă trupul fără strai, parcă gângureşte grai, parcă vrea să vadă.
Sus, pe cântecul tulpinii, roata joacă şi născoceşte gingăşii, rotunjimi şi linii.
Printre noi făpturi de oale răsărind, zvâcnesc ba un umăr fecioresc, ba o coapsă moale.
Ba pe-un fraged şold subţire, toarta de ulcior galeş cade şi uşor ca un braţ de mire.
Colo, ca un sân de fată, pâlpâie-o ulcea. Un obraz de blid spre ea cu sfială cată.
Dincolo, o lună plină a căzut din cer sau o strachină-n ungher picură lumină ?
Harnic ucenic se pleacă smălţuind mereu. În spărturi de curcubeu huma o îmbracă.
Dacă mâinile-o răsfaţă şi-o desmiardă lung, ochii lui parc-o străpung, vrând să-i deie viaţă.
Ies familii de argilă de sub mâna lui: oale mari şi mici cu pui, blide cu prăsilă.
Freamătă de ele, cântă Tindă şi cerdac. Cântă şi olar sărac şi bojdeuca sfântă.
-Mi-ai făcut aici, băiete, cântec din bordei, zâmbet, fiece crâmpei, fiece scaiete.
Tu dai duhul tău ţărânii, inimă îi dai; porţi şi-n ochi un colţ de rai şi-n minunea mâinii.
Tot nu vrei să-mi spui de unde vii şi cine eşti ? Ucenic cu ochi cereşti, taina ta ce-ascunde ?
El zâmbeşte şi frământă sau, pe lutul scris smălţuieşte cerbi de vis şi cocioaba cântă.
-Mi-ai sfinţit şi prag şi oale, ucenic senin. Prour, la fereşti mi-anin Zâmbetele tale.
Soare-s genele muierii, Târgul larg şi bun, iar tu râzi, cum râde-n prun creanga primăverii.
Tot nu vrei să-mi spui de unde vii şi cine eşti ? Ucenic cu ochi cereşti, taina ta ce-ascunde ?
El surâde şi frământă. Oalele cu pui gânguresc în jurul lui şi bordeiul cântă.
* Cine-mi lunecă pieziş la uluci iscoadă ? Cine-şi face din frunziş pândă şi broboadă ?
Cine din salcâmi în duzi şerpuie subţire, că nici boare nu-l auzi, nici nu-l simţi foşnire ?
Spân limbut sub crengi în pârg umbra şi-o desprinde, ros de ciudă că la târg oale nu mai vinde.
Pe furiş, cu pasul rar şi cu umblet moale, dă colibei de olar tâlhăreşti târcoale.
Şi pe prispă de bordei oare ce-mi zăreşte ? Oale scrise cu scântei Râd copilăreşte.
Blide noi la soare-şi scot rumena lor faţă, adunând văzduhul tot într-un ciob de viaţă.
Şi-n mijlocul lor, din plin frământând plămada, tânăr ucenic senin alb cum e zăpada.
Ochii par din cer culeşi, taine fără nume; zâmbetul, ca un cireş, i-a-nflorit în lume.
Licăre sub mâna lui lutul când l-atinge. Fulger care e şi nu-i fruntea i-o încinge.
Şi tot trupul, scufundat trudei ce-l îndoaie, parcă scapără ciudat, când îi când, prin straie.
Verzi sunt buzele de spân, limba şi mai verde; cu năpârci în gând păgân printre crengi se pierde.
Iar în zori, când ori ce stea fuge sus în slavă, spânul şchiop cu limba rea duce-n târg otravă.
-Strâmbi am fost, smintiţi am fost, crunt păcat ne-apasă: dracul are adăpost la olar în casă.
Ucenicul nepătruns ce, râzând, ne-nşală, fumegă miros ascuns de pucioasă goală.
L-am pândit printre uluci, l-am văzut cum scoate, din dogori şi din năluci, oale blestemate.
Ce stârneşte din vâltori mâna fumegândă cară târgului în zori, spurcăciuni să vândă.
Vorbele de spân semeţ zumzăie ca stupii, prind spinare de mistreţ, se zbârlesc ca lupii.
-Nu-i sfielnic ucenic cel răsfiert în smoală; iadul joacă din buric, pus în orice oală.
Ţipă-n blide goliciuni vii de paparude, ard şi zbârnâie tăuni în ulcele crude.
Fie blid, fie ulcior, pângărind, ne-ntină pâinea sfântului cuptor, sfântul vin la cină.
Toate parcă-s în răspăr, numai iadu-n toi e. S-a legat cu dracul văr târgul, fără voie.
Vorbele -zăvozi de fier- scapă din belciuge. De la vameş la dulgher, geme târgul, muge.
Vuietul, sculat întreg, pleacă de la vetre. Mâinile păduri culeg, cară munţi de pietre.
Fierb ţn poartă de olar gloatele năuce. Ochi senini în prag răsar, raiul lor străluce.
Creşte negrul vălmăşag, urlă târgoveţii. Bunul ucenic din prag luminează vieţii.
Ţăndări oalele se fac, blidele fărâme; zări şi tindă şi cerdac stau să se dărâme.
Pietre vin în joc turbat, Grindină nebună, peste tânăr trup se-abat ; peste blide tună.
Tună pietre, fierb furtuni, se-ntărâtă gloate. Mai albaştri, ochii buni luminează toate.
Sângeră, sub izbituri, oalele schiloade. In genunchi, peste spărturi, umbra albă cade.
Geme câte-un hârb mai mic, plouă bolovanii. Ochi senini de ucenic luminează stranii.
Mor ulcioare de pământ, zuruie ulcele. Ucenic cu trupul frânt arde peste ele.
Şi cum sta-n genunchi, pe prag, cioburilor pază, câte răni de hârb beteag, toate scânteiază.
Bolovanii vin duium, târgul creşte-n poartă. Ochii mari surâd şi-acum, ochii limpezi iartă.
Alte ţăndări se-nroşesc, iar din luturi sparte frunţi, obraji şi ochi zâmbesc, luminând prin moarte.
* Melcii stelelor scot coarne, forfotind prin foi. Cărăbuşi de aur, goi, cad prin crini cu goarne.
Vraiştea de sus e toată freamăt, zumzet, zvon; la fereşti fără oblon tainele se-arată.
Ca o pară-n cer se coace veacul necules. Ies minunile, cum ies puii din găoace.
Noaptea-i grea de must, şi luna dă şi ea în copt. N-a dormit de nopţi vreo opt meşterul nici una.
Somnu-abia acum prăvale în adânci fântâni tâmpla ce-a căzut pe mâni, omul beat de jale.
Frânt pe scaun, lângă roată, noaptea-l suge-n gol. Plânsul tot îi dă ocol, luna, câteodată.
Pe tulpină, roata moartă n-a mai pus zvâcniri rotunjimilor subţiri de ulcior cu toartă.
N-a mai pus nici şold molatic, nici grumaz sfios lutului zvârlit pe jos, crâncen şi sălbatic.
Blide surde, oale ciunge, hârburi şchioape zac moarte-ntr-un ungher sărac, unde stea n-ajunge.
Şi, deodată, zidul pleacă, lunecând-napoi. Cu mireasmă de trifoi luna toate-îneacă.
Dau navală-n casă nucii, teii buzna dau. Unde-a fost perete, stau ‘nalte trepte lucii.
Şi pe trepte lin coboară şovăielnic pas; ucenic cu chipul tras intră în cămară.
Parcă luna îl aduce, razele l-aduc. Vin grădinile buluc cu tămâie dulce.
Fruntea-i picură broboane roşii de măceş, ochii par din cer culeşi, faţa, din icoane.
Uneori roşesc o pată stropii pe podea, dar el râde, cum râdea lumii, altă dată.
Razele vorbesc în şoaptă, cu polen pe guri. In ungherul cu spărturi foşnet se deşteaptă.
Cioburi pline de sfială ies din morţi adânci: în genunchi, în cârji, pe brânci, orice hârb se scoală.
Oale ciunge, blide surde, ţăndări fel şi fel merg de-a buşilea spre el, gata iar să zburde.
Din surâsul lui adie duh de busuioc: toate stau, când stă pe loc, merge, toate-nvie.
Singur meşterul suspină, dus în vis, afund. Până-n noaptea lui pătrund ochii de lumină.
Mâini subţiri se lasă bune peste somnul greu ; ochii mari surâd mereu, glasul dulce spune:
-Meştere cu lungi suspine ce-ndoieli te storc ? Vezi, din alte lumi mă-ntorc ucenic la tine.
Vin aşa cum mă ţii minte, ca în ceasul când pietrele loveau, pe rând, trupul meu fierbinte.
Coasta mea şi-acum dogoare, dar zâmbesc şi cânt. M-am întors ca să-ţi frământ alte noi ulcioare.
Nu fi trist că sânger încă. Noaptea am să-ngrop în argilă câte-un strop şi-n tăcere-adâncă.
Ziua, târgul m-ar ucide, se răscoală-ntreg, dacă vede că mă-ncheg în pământ de blide.
El nu-mi iartă orice feric din surâs ceresc. E mai bine să-mblânzesc lutul pe-ntuneric.
Bunul ucenic cuvântă. Ia, domol, de jos, lut zbârlit şi somnoros şi-ndelung frământă.
Când cu mâna îl înfrânge, când pe roată, sus. Rar, în negrul trup supus cade-un strop de sânge.
Tac străfundurile lumii, un cuvânt nu zic. Numai blândul ucenic Dă cutremur humii.
Plămădeşte noaptea-ntreagă oale, blide, căni. Picurii neînchisei răni zâmbete se-ncheagă.
Şi cocioaba iar se-ncarcă cu făpturi zglobii, ca albaştrii ochi de vii, de senine parcă.
Chiar şi meşterul ce doarme râde-n somn stingher, în bordeiul plin de cer şi gingaşe larme.
Zorii fâlfâie prin casă. Mâini subţiri tresar şi pe frunte de olar ca un mir se lasă :
-Scoală, meştere, şi ia-le. Arde-le-n cuptor, mergi şi fecioria lor du-o lumii tale.
Lasă târgul tău să creadă singur că le faci. Lumii, dacî vrei s-o-mpaci, dă-i mormânt să vadă.
Să nu-i spui că vin pe lună, nici ce-ascund în lut. Las-o pe mormântul mut, mărăcini să-mi pună.
Nopţi la rând ţi-oi fi de-acuma tainic ucenic. Paşii par de borangic, faţa lui, ca spuma.
Înc-odată, prin odaie, ochii zări trimet. Paşii urcă-ncet, încet, trepte de văpaie.
Peste oale, căni şi blide scări de foc se-nchid. Unde trepte-au fost, stă zid, iarăşi vechiul zid e.
Zorii zboară şi se joacă gureşi porumbei. Apoi meşter şi bordei în mărgean îmbracă.
Şi, deodată, fiecare oală de pământ, lăcrimând de duhul sfânt, sângeră de soare.
|
|