?? CIUDATUL SA
Cont Sters
Inregistat: 23-11-2007
Mesaje: 4425
|
|
Shi acum ceva mishto rau de la Simona Dobrescu :
1.Prins cu mâţa-n sac
Un bărbat stă şi priveşte la tv o comedie, Când deodată se trezeşte c-o tigaie-n scăfârlie. „Ce-i nevastă ?” „Spune iute, că te fezandez complet: Cine-i Carmencita asta de care scrie-n bilet ?” „Dragă, ştii că mie-mi place la curse să pariez; E numele unei iepe – dacă vrei, Ă®ţi demonstrez...” După două sau trei zile, când credea că a scăpat, Omul nostru iar Ă®n ţeastă c-o tigaie e tratat – Şi mai zdravăn de-astă dată, de-a crezut că-i crapă capul Şi-a durat vreo trei minute pân’ şi-a revenit, săracul. „Asta pentru ce mai este ?” „Fire-ai tu să fii de om, Vezi că-n telefon te cheamă... calul de la hipodrom...”
2.La farmacie
O femeie supărată-n farmacie năvăleşte: „Vreau o sticlă cu arsenic !” „Dar la ce vă trebuieşte ?” „Ca să Ă®mi ucid bărbatul, pentru că m-a Ă®nşelat !” „Doamnă,-mi pare rău, dar nu pot să vă vând ăst preparat. E un toxic prea puternic, cu efecte chiar letale, Care nu se dă la liber – aşadar, nici dumitale.” Atunci dama scotoceşte Ă®n poşetă şi, semeaţă Farmacistului Ă®i pune o fotografie-n faţă. Poza-nfăţişa delictul, clar şi de necontestat: Soţul doamnei cu nevasta farmacistului, Ă®n pat ! „Ei, Ă®n cazul ăsta, sigur, motivaţia-i concretă; Mă scuzaţi, stimată doamnă... n-am ştiut c-aveţi reţetă...”
3.Fantoma lui Barbă-Neagră
(din ciclul „Poveşti de adormit copiii”) Povestea aceasta-i reală şi chiar de nu credeţi, v-o zic: Viluţa modestă din Cornu primită a fost de bunic Cu tot cu pământuri anexe, rottweileri şi locul de veci (Including, of course, euroii ascunşi de Tamara Ă®n beci), Din moşi şi strămoşi, peste veacuri, şi până-n măreţul prezent Când, iată, ajunse la mine, conform unui strict testament. Am pus mâna iute pe dânsa, cât Ă®ncă eram popular, Şi nu apucasem – vai mie ! – să-i fac o molitvă măcar. Să nu mai vorbesc de sfeştanii, descântece – nu m-am gândit; De unde să ştiu că-n subsoluri conacul era bântuit ? Şi uite aşa, Ă®ntr-o seară, precum un cimpoi de-mbuibat (Băgasem Ă®n mine ca porcu’ ), abia mă pusesem Ă®n pat, Stinsesem lumina-n odaie,-l chemasem Ă®n gând pe Morfeu Făcusem şi-o cruce (Ă®n silă, mă ştiţi doar ca eu sunt ateu); Şi-n cap deodată Ă®mi cade, trosnind, cu sinistru ecou, Portretul străbunului falnic, de secole prins Ă®n tablou, Pe numele său Barbă-Neagră – uitai să vă spun, mă scuzaţi: (Deşi pare, zău, incredibil !) mă trag dintr-un neam de piraţi. Ştiam de povestea-i grozavă, de faptele lui din trecut, Prin anii o mie şas’sute a fost un corsar de temut; Avea o corabie mândră şi câţiva viteji mateloţi, De frică,-auzind al său nume, bogaţii făceau Ă®n chiloţi. Şi-n toată a lui existenţă, fi’nd favorizat de hazard, A strâns o avere imensă – Ă®n euro, un miliard. ĂŽn fine, spuneam de tabloul ce Ă®n scăfârlie-mi căzu Şi-n faţă, subit, eterată, cumplită fantomă-apăru. „Eu sunt Barbă-Neagră, vestitul, ce liniştea nu mi-am găsit Şi vreau să Ă®ţi spun, bre, nepoate, că tare m-ai dezamăgit ! Lăsat-am cu limbă de moarte c-ai mei strănepoţi, leat cu leat, Să-mi ducă damblaua departe - dar tu, zău, ai exagerat. Eu nu zic să nu strângi avere – e-un lucru firesc, mă socot; Dar şapte viloaie, mânca-ţi-aş ! – nepoate, e chiar prea de tot !” Uitându-mă bine la dânsul, cum Ă®mi cuvânta enervat, Avui o impresie vagă: ceva la ’mnealui e schimbat ! „Mărite şi groaznic străbune, Ă®ţi spun, iată, fără ocol, C-arăţi cam ca dracu’ – sau altfel: ca moartea-n vacanţă, parol ! Observ că piciorul tău, stângul, e doar o bucată de lemn.” Piratul se trase de barbă şi-apoi cuvântă, foarte demn: „’Nainte să mor, mă nepoate, Ă®n timp ce luptam mai cu spor, Căzu o ghiulea lângă mine şi-aşa am rămas făr’ picior.” „Da-n loc de mânuţa ta dreaptă (de groază Ă®mi vine să strig !) De ce ai, cum văd, implantată, o rangă făcută cârlig ? „Ehei, ăsta-l am dup-o luptă Ă®n care am fost capturat Şi, ăl inamic, antebraţul c-o bardă mi l-a retezat.” „Dar ce e cu peticul negru din ochiu-ţi, Ă®n loc de oblon ? E-un semn dintr-o luptă şi ăsta ?... Sau tu ţi l-ai pus, de fason ?” „De data aceasta, nepoate, mi-e jenă să-ţi mărturisesc, Dar nu e un semn din vreo luptă şi nu-mi place să-mi amintesc; Eram Ă®ntr-o zi, chiar pe punte, scrutând zarea printr-un ochean Şi-o pasăre afurisită-mi trânti-n ochiul meu de mirean Un ditai rahatu’ , ca pleaşca, de-mi vine şi-acu’ să icnesc - Aşa găinaţ, mă nepoate, io n-am mai văzut, să orbesc ! Şi, iaca,-mi pierdui ochişorul, destul de nasol, pot să spun Dar nu-mi pare rău decât fiindcă era ochiu’ meu ăla bun !” „Ai, bre... asta sigur e-o glumă; zău ! cine ar crede vreodat’ Că poţi să orbeşti - nu Ă®n luptă, ci de la un simplu rahat ?” „Păi, stai, ce-mi zoreşti la concluzii, ca tânăra la măritat ? Era prima zi cu cârligul Ă®n loc de carabă... şi-ndat’ , Vrând ca să Ă®nlătur rahatul (uitasem de tot, ca un prost, Că nu mai aveam mână-acolo), mi-am scos ochiul eu, fără rost !
...Da’ ce mă iei pe ocolite şi mă deviezi din subect ? Nu gioalele mele pierdute şi nici ochiul meu cel defect Sunt tema fierbinte de astăzi şi nu pentru asta venii, Ci ca să Ă®ţi dau veşti grozave – sau poate deja le cam ştii: S-a dus vremea ta glorioasă, şi-acum ai ajuns un obleţ Vânat printre apele tulburi, de ştabii ăi mari din judeţ S-a pus un preţ mare pe tigva-ţi - problema e oablă, parol ! Şi parcă te văd, bre nepoate, rămas Ă®n popoul cam gol !
Ia !... Ce se aude la poartă ? Ce zgomot şi ce tărăboi ? Maşini, caralii, girofaruri, mascaţi năvălind Ă®n convoi... A, uite şi-o dubă blindată – rottweillerii ţi-au amuţit - Se pare că ţi-a sunat ceasu’ – ia spune, mă, eşti pregătit ?... E, hai, nu mai plânge acuma, nepoate – oricum e tardiv ĂŽncearcă, de mai ai putere, un pic să gândeşti pozitiv. La uşă e chiar DeNeAu’ – mă duc; văd că tremuri (de frig ?...) Rămâi sănătos...şi Ă®n lacrimi. ĂŽţi las, să le ştergi, un cârlig...” 4.Arabul şi grădina
Mohamed, bătrânul, musulman sadea Emigrat Ă®n State de mulţi ani, stătea Chiar lângă New York, unde, gospodar, Avea-n jurul casei circa un hectar Şi-ar fi vrut, sărmanu,-n scop alimentar, Niscai barabule să planteze; dar Fiind fără vlagă, cu inima slabă, Se gândi la fi-su s-apeleze-n grabă Şi-astfel Mohamed măre, s-a decis Să trimită mail tocmai la Paris, Unde-al său fecior – să se consemneze! – Plecase de-o vreme ca să studieze. Chiar a doua zi, i s-a Ă®nturnat Un răspuns ce pare că l-a cam şocat: „Dragă al meu tată - pe Allah ! – să nu Te apuci grădina să o sapi acu’ Căci, mai astă-toamnă, acolo taman Am ascuns „chestia” – şi-ar fi vai şi-aman ! Nu pot fi cu tine, treb’ aci să şed, Dar ai grijă mare ! – al tău fiu, Ahmed.” Pe când Ă®n New York crăcăna de zi Mohamed al nostru iată se trezi ĂŽn grădina sa cu ditai tărăboiul, De-a crezut sărmanul c-a-nceput războiul. FBI, Armata, Rangeri, CIA, Echipaţi de luptă, vajnici pui de zmei, Fără vorbe multe, se-adunară-ndat’ Luându-i tarlaua la verificat, Răscolind pământul tot – cu bucăţica, ĂŽnsă – ce păcat ! – n-au găsit nimica. Şi precum veniră, tot la fel, Ă®n zare, Dispărură – cam cu... coada-ntre picioare. După toată treaba, vine mintenaş De la fiul său, al doilea răvaş: „Allah este mare !... eu sper, dragă tată, Ca-ntre timp grădina să-ţi fi fost săpată Şi acum probabil o să poţi planta Fără-ntârziere, ce-ţi vrea inima. De l-asa distanţă, mai mult n-am putut Zău, dragă tăicuţă, ca să te ajut. Şi-apoi, când la vară – eu te rog expres! – Ăle barabule vor fi de cules, Să m-anunţi pe dată, şi din nou, cu drag, Mâini de lucru „moca” ţi-oi trimite-n prag; Că mă doare-n suflet singur să te ştiu, Şi fără de sprijin – cu drag, al tău fiu.” 5. Un agent de circulaţie „la vânătoare”
La barul „Ciocârlia”, Ă®n ceas târziu de noapte – Pe stradă se preumblă doar umbre mici şi şoapte. Un poliţiai bezmetic, fără de nici o treabă Şi vrând de-o arestare să pună-n mare grabă, Dădea târcoale-n zonă, crunt suduind pe muma, Că azi o rasolise şi nu-şi făcuse suma.. Din birt iese deodată un ins care părea „Aghesmuit” ca lumea; şi-n timp ce se-ndrepta Spre locul de parcare, tot căutându-şi cheia O pomenea Ă®ntr-una pe Sfânta Filofteia. ĂŽncearcă să descuie cam tot ce-i iese-n cale Şi-n fine nimereşte maşina dumisale. ĂŽn vreme ce agentul, ascuns Ă®ntr-un tufiş ĂŽl urmărea pe-acesta, din bar ies pe furiş Vreo zece inşi cu totul; se urcă fiecare ĂŽn automobilu-i; şi-o taie pe cărare. Când omul nostru-ajunge la rându-i Ă®n şosea, Din umbră, poliţaiul ţâsneşte-n calea sa; ĂŽi cere buletinul, talonul şi permisul Şi-l pune Ă®n fiolă să sufle – tot dichisul. La rezultat, stupoare ! – nici urmă de-alcool ! Şi poliţaiul simte c-alunecă Ă®n gol... Dar omul nostru, candid, l-a scos din zăpăceală: „Fu rândul meu acuma, ca să Ă®ţi fiu momeală...”
|
|