|
?? CIUDATUL SA
Cont Sters
Inregistat: 23-11-2007
Mesaje: 4425
|
|
omeneşti, despărţite Ă®ntre ele prin spaţii de vid ce reamintesc ameţitoarele distanţe dintre roiurile de universuri. (Liantul pe care l-ar fi alcătuit publicul, rudele şi presa nu există).
Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la număr, Ă®ngrămădiţi pe bănci, privind drept Ă®nainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), Ă®nconjuraţi — asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic — de un cerc de ostaşi Ă®n termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti mitraliere automate pe care le ţin Ă®ndreptate asupră-ne, dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile Ă®nchise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor — postaţi Ă®n poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului Ă®n puterea nopţii şi Ă®n inima codrului ori Ă®n desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, Ă®nţoliţi Ă®n veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, Ă®ncercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi Ă®nzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marilor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari — pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol.
Al doilea grup Ă®l alcătuiesc, hăt la capătul sălii şi abia Ă®ntrezăriţi, ofiţerii de Securitate, anchetatorii, inspectorii (unii Ă®n uniformă, alţii Ă®n civil), veniţi să urmărească desfăşurarea procesului, să noteze, să verifice, ca Ă®ntr-o ciudată reprezentaţie teatrală unde repetiţia de regie, repetiţia generală şi premiera s-ar confunda Ă®ntr-un singur spectacol kafkaian.
Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii din ei Ă®nsoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi — bănuiesc, apoi aflu precis — şi cei mai temători, Ă®mbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale; altminteri sunt spilcuiţi fără greş: haine de culoare Ă®nchisă, dintr-un material mătăsos cu sclipiri metalice, colţuri de batistă albă ieşind din fiecare buzunar de sus al surtucului, obraji bărbieriţi proaspăt şi atent, freze linse de limbile a zeci de pisici. ĂŽn ţinuta lor de paradă sunt, Ă®n comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor Ă®nfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam Ă®ncotro (doar n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi Ă®n serviciu şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc Ă®n parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi Ă®n rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie.
Pe fotoliile de judecată, cinci militari impasibili, plictisiţi: la mijloc Adrian Dimitriu (acesta nu plictisit, ci Ă®ngrijorat, căci e responsabilul: fost avocat şi domnia sa, Ă®n rol şi costum de colonel).
De Ă®ndată ce mă văd aşezat pe bancă, săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi Ă®n ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută Ă®n zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, Ă®i suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre Ă®ncă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu Ă®mi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, Ă®mi strânge la iuţeală Ă®ncheietura manii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun Ă®n lumea aceasta.
Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da Ă®nsă adeseori coate Ă®n timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când procurorul, dezlănţuindu-se, va face, Ă®mpotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.
Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osândirii cum au cei din boxă; asudă, Ă®şi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrâneşte. ĂŽn pauză, fiecărui Ă®nvinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; Ă®ntrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi Ă®n prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat — omul tremură să nu i se Ă®ncredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase — mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunde cu o căutătură recunoscătoare.
Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, Ă®şi caracterizează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neĂ®ncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului... vreau să spun al legionarismului. Un fel de râs Ă®nfundat Ă®nfrânge solemnitatea Ă®nţepată a şedinţei. Streinu, alături de mine, tresare, apoi surâde şi el.
Un alt apărător care o păţeşte destul de urât e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvânt autorul Hronicului va izbuti să işte iarăşi o boare de omenie spunând că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, Ă®ntrerupt de preşedinte spre a fi Ă®ntrebat tăios dacă Ă®mpărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu... Preşedintele ia act de această mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu Ă®ntâmplător, o anumită mentalitate şi-l pofteşte Ă®n mod grav să-şi cântărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrând să arate că Teodoreanu prin glumele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avântul prieteniei, Ă®şi Ă®ntăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol monşer — la care poate se gândea şi pe care, mânat de un subconştient imbold către re¬spect, absolut firesc Ă®n ceea ce, totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, Ă®l Ă®nlocuieşte — şi anume cu „să ferească Dumnezeu". De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe avocat de pe Ă®nălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subĂ®nţelesuri.
Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo24: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic Ă®n lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că Ă®ntreaga acuzare e neĂ®ntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sângelui şi morţii, gardişti de fier inveteraţi şi descendenţi spirituali direcţi ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, Ă®şi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare „unde poartă urmele bestialităţii legionare", dă să se descalţe. Un semn discret — plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului Ă®nceput drept un simbol Ă®ndeajuns de grăitor, Ă®l determină să se oprească şi să renunţe la exemplificarea pe viu.
Dintre cei vreo douăzeci de martori ai acuzării (la ceilalţi procurorul şi apărarea au renunţat de comun acord) se remarcă ziaristul Radu Popescu, printr-o declaraţie de neaşteptată virulenţă şi lungime; este şi el deopotrivă de sclivisit Ă®nveşmântat ca şi avocaţii; se mişcă, Ă®n timp ce vorbeşte, ca un profesor la catedră, cu gesturi ample şi studiate cum se zice că erau ale lui Maiorescu, Ă®l beşteleşte pe Noica Ă®ntocmai ca cel mai straşnic gradat pe cel mai netrebnic recrut, Ă®şi recită fără oprire tirada Ă®ntreagă. La sfârşit se şterge şi el cu o băsmăluţă scoasă din buzunarul de la spate al pantalonilor: pe frunte, pe faţă, pe mâini.
Apare la un moment dat o bătrânică Ă®n negru, cu o pelerină — aduce cu Barbara Ulbrich ori mai degrabă cu directoarea pensionului din Crima lui Sylvestre Bonnard, aceea care s-a transfigurat aflând că modestul ei vizitator e membru al Institutului Franţei. Bătrânica răspunde la numele de Popescu-Voineşti, e văduva geografului, e pensionară şi execută lucrări de dactilografie. Ea a bătut Aşteptând ceasul de apoi, romanul cu subiect legionar al lui Pillat. Somată să se explice pentru care motiv, văzând despre ce e vorba, nu a sesizat autorităţile, menţionează cu voce calmă şi joasă următoarele: mai Ă®ntâi, când bate la maşină, atenţia i se Ă®ndreaptă numai asupra cuvintelor, nu asupra frazelor, şi cu atât mai puţin asupra sensului lucrării; Ă®n al doilea rând, a Ă®nţeles şi ea că este vorba de legionari, dar i s-a părut că lucrarea-i net antilegionară, fiindcă pe tinerii care aparţineau mişcării autorul Ă®i Ă®nfăţişa sub o lumină defavorabilă. Defavorabilă? Da, desigur, de vreme ce arăta că lipseau de la cursuri, că nu-şi dădeau regulat examenele, că veneau acasă seara târziu, că-şi supărau bieţii părinţi care se speteau să le plătească taxele şi să le cumpere cărţi.
ĂŽncântător e un prieten al lui Păstorel; tuciuriu, scund şi Ă®ndesat. Se numără şi el printre comesenii de la restaurantul din Icoană. Retrăgându-şi declaraţia dată la anchetă, nu vrea să recunoască aspectul duşmănos al rostirilor acuzatului. Preşedintele stăruie mult, Ă®n sală se produce (Ă®n fund) un fel de vagă rumoare, Ă®nsoţită de o nespusă uimire. S-ar zice că Ă®n derularea filmului s-a produs o pană; nu că ar avea vreo importanţă, dar nu şade frumos. Martorul, cred, e macedonean, Ă®l cheamă Arsenie Taşcu-Dumba, şi trebuie că aparţine acelor familii de Aromâni care prin Ragusa, Viena şi Ardeal au ajuns Ă®n regat. (Altele, ca Şaguna, Stârcea, Capri, Hurmuzachi, Grigorcea, Flondor se vor fi oprit Ă®n cadrul statului habsburgic tot pe pământ românesc.) Există o ramură Dumba Ă®nnobilată de Ă®mpărat, trăită la Curte, rămasă fidelă dinastiei şi oraşului imperial al valsului. (Iosif Roth a descris Ă®n Radetzky Marsch cazul — ciudat — al acestor exponenţi ai „naţiunilor conlocuitoare" care au fost şi au rămas până la urmă slujitori devotaţi ai Ă®mpărăţiei. La ei s-a referit şi Rebreanu cu David Popp din Catastrofa. Şi nu de ei ţine şi Avram Iancu?)
Mai târziu, Ă®n puşcărie, aveam să aflu cât de sigure sunt prieteniile stabilite de macedoneni, cât de credincioşi, de statornici pot fi — deşi cu mare greu se dăruiesc. Ameninţările preşedintelui, din ce Ă®n ce mai enervate, dau greş. Preşedintele propune organului procuraturii să ceară Ă®n instanţă arestarea martorului vădit mincinos. (Scena riscă să ia un caracter cu totul ionescian: dacă Păstorel, Ă®ntrebat de preşedinte, Ă®şi menţine declaraţia de vinovăţie de la anchetă — şi cum să n-o menţie? — Ă®nseamnă că martorul, susţinându-i nevinovăţia, minte şi urmează să fie trimis Ă®n boxă ca sperjur Ă®n temeiul cuvintelor celui pe care a vrut să-l apere.) Procurorul reflectează, dar nu cere arestarea. I se acordă martorului două minute de gândire. Martorul se face feţe-feţe, se Ă®ncruntă, o roşeaţă difuză Ă®i acoperă negreala obrajilor, Ă®şi Ă®ncordează trupul mărunţel. După trecerea celor două minute martorul declară că acuzatul nu a vorbit duşmănos. Preşedintele, procurorul şi judecătorii dau a Ă®nţelege cu umerii, capetele şi mâinile că martorul e un idiot — şi-l trimit la loc cu mocoşite ameninţări. A Ă®nvins!
Din rechizitoriul procurorului mă interesează Ă®ndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declara, Ă®n general, sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mâinile pe bancă. La sfârşit — Mădârjac a fost citat negativ numai Ă®n treacăt — se vede că răsuflă uşuraţi. Le-a fost cald.
Când ni s-a spus că vom avea dreptul să rostim un cuvânt final de apărare ni s-a atras atenţia că putem numai să ne recunoaştem vinovăţia şi să cerem indulgenţa tribunalului. Bolile pot fi invocate? Pot. ĂŽn numele lui Păstorel se depune un certificat de neoplasm pulmonar.
Cei mai mulţi se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a aştepta verdictul. Pillat, cel dintâi, Ă®ncepuse: „Deşi n-am fost niciodată un anticomunist, totuşi datorită faptului că am socotit Ă®ntotdeauna inadmisibilă o doctrină materialistă a violenţei, n-am putut să nu..." Preşedintele a intrat Ă®n stare de frenezie; Dinu e Ă®ntrerupt cu brutalitate, puştile auto¬mate par Ă®ndreptate dramatic asupră-i. Alecu, emoţionat, face o mea culpa generală, arată că vede Ă®n marxism singura soluţie şi-mi pare că lăcrămează; boierul generos de la paşopt, care sălăşluieşte Ă®n fundul sufletului său, a preluat conducerea conştiinţei. Altfel decât Alecu, dr. A. VI. Ă®şi cere iertare cu vorbe ticluite şi lozinci şi-şi şterge ochii cu emfază. Simina vorbeşte spontan şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că Ă®n vinele ei zvâcneşte sângele unui fost membru al Legiunii străine din Africa, unui boier aventurier, unui muşchetar, unui paladin care — te miri din ce pricină sau pentru a veni Ă®n ajutor celui slab şi pipernicit sau a sfida pe cel tare — nu-şi cruţă nici vorbele, nici pumnii, nici sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat faţă de codul tribunalului, dar se consideră adânc vinovat faţă de prietenii pe care i-a târât aici după el şi cărora le cere să-l absolve. Marietta Sadova e jalnică, plânge, tuşeşte, se Ă®neacă, evocă cele şaizeci de piese sovietice pe care le-a montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii ori ranguri.
Dar eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul cuvânt final şi-l recit fără oprire: „Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea Ă®ntotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adânc respect şi neţărmurită dragoste."
Cuvinte destul de Ă®ndemânatice şi care — Dumnezeu ştie de ce, fiindcă n-or fi mai grozave decât ale celorlalţi — sunt ascultate de câteşi patru grupe ale sălii Ă®n tăcere. Dr.-ul Al. G. mi-a spus apoi, la camera 18, că l-am emoţionat.
Când tribunalul se retrage, rămânem sub pază Ă®n boxă. Destinderea e generală. Avocaţii zâmbesc asemenea elevilor după examen. Ofiţerii şi anchetatorii răsuflă ca după inspecţie. Ostaşii Ă®şi dezmorţesc picioarele.
Şeful gărzii, un plutonier ţigan care-i şi bărbierul Securităţii, foloseşte prilejul ca să se suie pe platformă şi să se aşeze pe scaunul grefierului.
De acolo ne priveşte covârşit de fericire, aidoma călătorului care s-ar odihni pe tronul regesc Ă®n timpul vizitării unui palat ori s-ar urca, Ă®n clădirea unui parlament, la o tribună ilustră. Excursionistului i se pare, din vidul anevoie atins al muntelui, că priveliştea care se desfăşoară Ă®n vale e pentru el anume. Cât de bucuros e vremelnicul grefier! ĂŽşi arată toţi dinţii. Poate că e, cel puţin acum, singurul cu adevărat fericit din toţi câţi sunt aici, toţi robi, toţi actori Ă®n diferite roluri, Ă®ntr-o nevoită şi obositoare piesă.
Oare nu cumva Ă®ntreaga mascaradă Ă®şi află punctul de congruenţă Ă®n această cum nu se poate mai trecătoare şi tâmpă fericire a buzatului printre strămoşii căruia nu-i cu putinţă să nu se fi numărat şi un gâde?
Tribunalul reintră: sentinţa se va pronunţa după trei zile.
Suntem scoşi la repezeală. ĂŽntre uşa de ieşire şi dubă desluşim un cer plumburiu, o seară de lapoviţă, Ă®mpunsături de aer curat.
Interlaken, vara 1938
Nimeresc o zi rece şi hotelurile sunt toate pline. Mi se explică motivul: are loc congresul unei asociaţii religioase internaţionale, The Oxford Group. De care auzisem. E condusă de un orator şi propagandist foarte energic, Frank Buchman. Titlul unei cărţi scrisă de un discipol al său: Numai pentru păcătoşi. Reputaţia cam mondenă a mişcării nu mă atrage; greşesc poate, ca şi Ă®n cazul şcolii de Ă®nţelepciune de la Dannstadt.
ĂŽn hotelul unde am fost până la urmă primit nu locuiesc decât membri ai Grupului; de voie de nevoie şed la toate mesele alături de ei, care mă iau drept unul de-al lor. Cei mai mulţi sunt englezi. Se pare că la un alt hotel, mai luxos, se află şi o doamnă din România.
Munţii sunt ceţoşi, umezeala are drept consecinţă consumarea unui număr sporit — adică astronomic — de ceşti de ceai. Contactul cu englezii aceştia — sinceri, mereu bine dispuşi (lumea pentru ei reĂ®ncepe Ă®n fiecare zi proaspătă ca-n prima — mai bine zis a şasea), preocupaţi de stabilirea şi respectarea unor programe cât mai precise şi pline, gata la orice oră să discute problemele cele mai delicate şi mai intime cu o degajare totală; manieraţi cu simplitate, prevenitori, absorbiţi fără pic de făţărnicie de tot ce se leagă de spiritual şi sufletesc — este plăcut, amuzant şi chiar desfătător. Toată lumea vorbeşte, se mărturiseşte, pune Ă®ntrebări indis¬crete urmate de adânci tăceri, manipulează ceşti de ceai şi farfurioare cu biscuiţi, scoţând de prin buzunare carnetele Ă®n care se notează sute de adrese, titluri de cărţi, nume de asociaţii religioase. Mă simt cucerit.
La Ă®nceput o senzaţie de a nu fi la locul meu. Apoi Ă®nsă mă duc la toate conferinţele lui Buchman (niţel declamatoriu şi accentul pus pe orarii şi organizare), iau parte la şedinţele şi conciliabulele asociaţiei, Ă®ntr-atâta sunt de prins Ă®ncât renunţ la o excursie pe Jungfrau de dragul participării la o şedinţă a Grupului. Se ocupă Ă®n special de mine un tânăr funcţionar din Bedford, Ă®l cheamă Manning şi-i un băiat tare bun; şi-un irlandez, mai vârstic, Ă®nalt şi chel, sunt piloţii mei, stăruitori şi niciodată stânjeniţi.
Nu mă interesează ce anume urmăreşte Grupul, ce-l desparte de numeroase alte secte şi uniuni protestante. Dar e primul meu contact zilnic şi susţinut cu oameni a căror principală preocupare e credinţa Ă®n Dumnezeu şi grija de mântuire, care au făcut sacrificii băneşti pentru a veni aici, la Interlaken, care iau Ă®n serios tot ce fac şi tot ce discută. Oricât de mundan să fii şi nu se poate să nu te simţi atras de oamenii aceştia toţi curaţi. Naivitate multă, teologie sumară, la cei mai mulţi o cultură generală redusă, concepţii adesea candide. Dar şi frăgezime, farmec, o impresie de camere bine aerisite, nici umbră de tertipuri, vicleşug, blazare, dospire.
Numele irlandezului mi-a plecat din minte, ori s-a pitit Ă®n ascunzişuri de materie cenuşie care-mi sunt inaccesibile. Mă văd astfel silit să-l pomenesc drept Irlandezul când mă rog pentru el Ă®n fiecare zi, ca şi pentru Grupul de la Oxford. ĂŽn dimineaţa dinainte de plecarea lor păşeşte grăbit spre mine: te căutam, Ă®mi spune, voiam să ştii ce am visat: mi-a apărut Domnul şi mi-a Ă®ncredinţat că te va chema la El. Se vede că-l privesc Ă®ntrebător, deoarece repetă, explicativ: vei fi printre cei care cred Ă®ntr-Ă®nsul.
Montreux, 1938
Trenul care duce de la Berna la Montreux poartă numele de Edelweiss, e electric, fastuos şi cosmopolit, ca Ă®ntr-o nuvelă de Paul Morand. Europa galantă, Ă®nchis Ă®n timpul nopţii, Deschis Ă®n timpul nopţii, Gingaşe Stocuri.
La Montreux, de la fereastra hotelului, priveliştea e de o frumuseţe solemnă şi perfectă care mă apasă. Cartea poştală vie din faţa ochilor mei luceşte de verde şi albastră puritate. ĂŽmi dau bine seama că la Interlaken n-am făcut decât să mă joc. Pe oxfordieni Ă®i văzusem ca unul venit din Franţa exclusiv Ă®ngrijorată de vacanţe, biftekuri şi greve. Et un Pernod potir Arthur. Franţa bolnavă de inteligenţă şi spirit practic, de o parte, şi anglo-saxonii aceştia copilăroşi, dornici de juruinţe, entuziaşti, de alta. Alkohoolfreies Restaurant: cea dintâi pancartă pe care o zăresc Ă®n Elveţia, puerilă dovadă, Ă®nsă certă dovadă de concepţie idealistă a vieţii. De aici la Schelling şi Fichte nu mai e decât un pas.
Nu-mi vine a crede ce mi-a spus Irlandezul. Nu Ă®n viaţa aceasta, probabil Ă®ntr-o Ă®ncarnare viitoare. Am şi senzaţia de a fi fost Ă®nşelător. Nu, nu pot trece la creştinism. O lume obsedată de Pernod. Rânjetul bleg al mustăciosului Arthur Ă®n reclame. (Mai e unul, Ă®n vecini, tot cu mustăcioară, dar viu — şi nu bea decât apă). ĂŽn fiecare zi, Ă®n toate ziarele. Pe toţi pereţii. Pe toate zidurile. Ce departe e Hristos. De ei, de mine. De toţi. ĂŽmi jur totuşi că niciodată nu voi spune vreun cuvânt rău, nu voi schimonosi vreun zâmbet când va fi vorba de Grupul de la Oxford Ă®n prezenţa mea.
— Nu e nevoie să fi stat mult Ă®n Ă®nchisoare. Ce este omul, care-i cu adevărat condiţia umană, cum stau lucrurile cu noi — şi că Hristos e acolo la doi paşi, că te vede, că te-a văzut, că te-a văzut din totdeauna — se Ă®nţelege Ă®n câteva minute. Restul de ani e timp irosit. Ca şi serviciul militar, e Ă®nsă incomparabil exerciţiu de strunire.
Londra, Mai 1939
Familia pastorului Lound locuieşte Ă®n plin centru, şi Ă®ntr-un cartier elegant, aproape de Regent's Park. Am fost recomandat şi primit ca paying guest26, delicios de ipocrită formulă pentru a spune luat Ă®n găzduire. Sosesc seara, după o Ă®ngrozitoare călătorie cu avionul: furtuna a bântuit fără Ă®ncetare deasupra Canalului Mânecii, am vărsat cu toţii (inclusiv echipajul) tot ce aveam Ă®n noi, Ă®n nişte pungi mai Ă®ntâi, apoi pe unde se nimerea. Abia ajuns pe solul Albionului dau de bunăvoinţa britanică, dulce compensaţie a ironiei răcelii franţuzeşti: la aeroport, nişte necunoscuţi se reped la noi cu sticluţe de coniac şi ne Ă®mbie să bem: remediul, zic ei, e obligator după răscolirea măruntaielor. Şoferul taxiului Ă®şi manifestă şi el solicitudinea, iar jupâneasa gazdelor Ă®mi zâmbeşte deferent şi-mi dă de ştire că pentru această primă seară sunt scutit de Ă®mbrăcarea smokingului. Cuvintele de bun sosit ale stăpânului casei sunt şi ele fermecătoare (să poftească vreunul să-mi spună, după ce am trecut pe la Securitate, am făcut cinci ani de puşcărie şi trei ani şi jumătate de muncă manuală alături de ţigani — că politeţea e o deşertăciune desuetă, să poftească şi-l scuip drept Ă®n faţă — să-mi moară mama, să fiu nebun şi să-mi sară ochii de nu): Ă®n locuinţa noastră să vă simţiţi ca la hotel, iar nouă să ne Ă®ngăduiţi a vă socoti ca pe un prieten.
Doamna Lound şi una din fete (asistentă la un cabinet dentar) sunt niţel mai rezervate; pastorul Ă®nsă şi fiica cealaltă (e Ă®nvăţătoare Ă®ntr-un orăşel la oarecare distanţă de Londra şi stă acasă de vineri seara până duminică) sunt gentileţea şi simplitatea Ă®nsele. Văd bine că pe cât sunt englezii de reci Ă®n străinătate, pe atât sunt de prietenoşi la ei Ă®n ţară. Ospitalieri, deschişi, Ă®nţelegători: recunosc oricui dreptul de a fi nebun, de a se duce naibii dacă vrea — şi pe ce drum Ă®şi alege; nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural.
După-amiază, uneori, domnul Lound mă invită Ă®n camera lui de lucru şi-mi face cafea Ă®ntr-un ibric electric. Dimineaţa, Ă®nainte de copiosul mic dejun, mă ia mereu cu dânsul la o scurtă plimbare, Ă®n pas milităresc, prin nesfârşitul Regent's Park. ĂŽmi arată tot felul de vile elegante (unele de foarte prost gust, imitaţii ale stilurilor celor mai felurite): au aparţinut ori aparţin unor personalităţi de seamă. Sunt şi iazuri Ă®n parc, eu mă reped către nişte raţe de toată drăgălăşenia: ca să le văd mai deaproape mă las pe vine, le Ă®mbii, le spun uţi-uţi. Raţele măcăie foarte cuviincios, cât trebuie. ĂŽntorşi acasă, pastorul povesteşte Ă®n cursul aşa-zisului mic dejun că eu, când mi-a atras atenţia asupra frumuseţilor arhitectonice din parc, l-am lăsat Ă®n părăsire şi m-am dus să mă Ă®nchin unor raţe (went to worship some ducks).
— Din Londra Ă®i scriu la Bedford lui Manning, tânărul funcţionar pe care-l Ă®ntâlnisem la Interlaken. ĂŽmi răspunde curând şi mă invită să iau parte peste câteva zile la o reuniune a Grupului la Eastham, care-i o suburbie a capitalei.
Suburbie, vorba vine, pentru că merg cu metroul şi apoi cu trenul mai bine de un ceas şi jumătate. Regăsesc Ă®n sala primăriei de la Eastham aceeaşi atmosferă de sinceritate şi naivă curăţie de la Interlaken. Vorbitorii vorbesc Ă®nflăcărat şi serios, ascultătorii ascultă atent şi serios, toată lumea ia notiţe, Ă®nseamnă numărul versetelor biblice care au fost citate; domneşte o silinţă poate nu de mirare la oameni convinşi de adevărul că Domnul va veni ca un fur, că poate veni Ă®n orice clipă, pe neaşteptate: de ce nu chiar acum!
ĂŽn pauză, conversaţiile sunt la fel de Ă®nsufleţite ca la Interlaken, iar Ă®şi dau unul altuia adrese, iar Ă®şi recomandă reviste şi cărţi, expoziţii şi cursuri, iar Ă®şi fac, nestingheriţi, confidenţele spirituale cele mai intime. Se serveşte ceaiul, pe tăviţe. Nu ştiu cum de izbutesc ei să le facă pe toate: merg, beau, ronţăie biscuiţi, vorbesc, scriu, predică, se informează, se salută, zâmbesc, cugetă... ĂŽl revăd şi pe Irlandez, care se Ă®ndreaptă Ă®ncet spre mine şi-mi aduce aminte de visul pe care 1-a avut. Ascult cu mai multă băgare de seamă ca la Interlaken, dar şi cu neĂ®ncredere sporită, şi cu surâs lăuntric, nu răutăcios, dar oarecum de condescenţă. ĂŽmi pare foarte Ă®nduioşător — te vei număra printre Ă®nchinătorii Lui -, şi totodată copilăros. Şi niţică milă faţă de omul acesta, desigur bine intenţionat, dar nu-mi place că dă crezare viselor; şi-i lipseşte pudoarea fanteziilor sale.
La Londra, totuşi, merg des la biserici, catedrale şi capele, şi ca să le vizitez şi ca să aştept. Să aştept ceva ce nu vine. Merg şi la biserica oaspetelui meu, unde nu mă Ă®mpărtăşesc deşi sunt poftit s-o fac. Drept argument aduc faptul că nu m-am spovedit. Pastorul, cunoscător al catolicismului şi ortodoxiei (a fost câţiva ani paroh titular al bisericii engleze din Paris, e impresionat de motivarea mea şi nu stăruie. Domnul Lound e middle church, aproape high, credinciosul care nu se apropie de altar din lipsă de mărturisire i se pare vrednic de respect.
Mă duc şi pe la o mulţime de asociaţii şi centre religioase. Pe străzile Londrei numele lor apar des, ca al firmelor comerciale. Aici religia e peste tot locul, te Ă®ntâlneşti cu Hristos la tot pasul. Ei zic Domnul. Pe continent discreţia religioasă e strictă. ĂŽn Anglia nu, se vorbeşte despre ale sufletului şi ale credinţei Ă®n modul cel mai firesc. De câte ori, trecând prin dreptul unei clădiri purtând o tăbliţă cu nume de organizaţie religioasă, de câte ori n-am intrat! ĂŽnăuntru sunt săli de şedinţe, biblioteci, fişiere, vrafuri de reviste şi broşuri, fotografii, testimonii, telefoane şi secretari. Birouri. (Dar parcă la urma urmei, e altfel la Vaviloril! Vorba lui Pierre Benoit: le Pape, c'est des bureau27.) Sunt primit afabil de oameni niţel grăbiţi, care m-ascultă, Ă®mi rezumă crezul lor respectiv. Partea aceasta o judec toată destul de stereotipă. Dar mă cuprinde mereu emoţia când mi se propune cu neforţată ingenuitate „câteva clipe de tăcere meditativă Ă®n doi" ori o rugăciune. Let us pray28: şi Ă®ngenunchează Ă®n mijlocul biroului, al salonaşului — sală de primire, al arhivei, de parcă şi-ar fi scos batista albă din buzunar ca să-şi şteargă sticla ochelarilor. ĂŽmi Ă®ncarcă braţele cu fiţuici şi broşuri, pamflete, cum le place lor a zice.
Şi-n Hyde Park, unde mă opresc de preferinţă şi Ă®ndelung Ă®n faţa predicatorilor. Un grup de sectanţi cântă; mă apropiu de ei cu pălăria pe cap şi umbrela Ă®n mână. (E o zi de senin, fără urmă de nori; dacă era ploaie, luam, fireşte, nu umbrela, ci impermeabilul.) ĂŽmi cer să-mi scot pălăria, deoarece cântul lor e un psalm. Le răspund politicos dar, din nu ştiu ce subită Ă®ndărătnicie, refuz să mă descopăr la comandă. Ce-mi veni? Ei stăruie, perseverenţi şi ei, nu supăraţi, pentru că sunt obişnuiţi cu felurimea de bazaconii ale diavolului. Până la sfârşit, mă lasă Ă®n plata Domnului, şi plec — plin de amărăciune.
6 Martie 1960
Aşadar, Ă®ntr-un târziu sunt scos şi eu, dus la un birou adăpostit Ă®n micuţa firidă a boltitului coridor; interogat, identificat, dezbrăcat. Mi se lasă doar un prosop, un săpun, una perie de dinţi, una pastă de dinţi, două perechi de ciorapi, una cămaşă, una pereche chiloţi, din care fac o bocceluţă. Mă uit la ceasul de peste bolta firidei şi văd că e mult mai devreme decât credeam. Un gardian foarte Ă®nalt şi voinic Ă®mi face semn să vin după el. (La şerpărie erau limbuţi; acum lucrează pe muteşte.) Dar nu mă duce spre şirul de uşi metalice Ă®ncărcate cu lacăte şi zăvoare, Ă®napoia cărora bănuiesc celulele. Ajungem afară, Ă®n curte. Noaptea aceasta de Ă®nceput de martie e o noapte de viscol. ĂŽmi aminteşte de Ă®nceputul Valetului de treflă al lui Edgar Wallace: „A fost ridicat dintr-un şanţ din Lambeth, tânărul Gregory zis Cocainomanul, şi murise mai Ă®nainte ca agentul de serviciu la Waterloo Bridge, care auzise detunăturile, să fi sosit la faţa locului. Fusese omorât Ă®n stradă, noaptea, pe zăpadă şi vânt, şi nimeni nu văzuse pe ucigaş. După ce l-au dus la morgă şi i s-au cercetat hainele nu se găsi nimic altceva decât o cutiuţă metalică plină de un praf alb care era cocaină şi o carte de joc, valetul de treflă!"
Sunt Ă®n cămaşă şi chiloţi. Gardianul Ă®mi arată un morman uriaş de geamantane, saci, rucksackuri, pachete, desagi şi-mi ordonă să le port pe toate din curte Ă®ntr-o cămăruţă aproape de intrarea coridorului de-a lungul căruia sunt uşile. Unele valize cântăresc foarte greu. Trebăluiesc, dârdâind şi clănţănind, căci nu e numai frig, ci mă şi aflu Ă®ntr-un teribil curent, vreo două ceasuri. Gardianul, Ă®ncotoşmănat Ă®ntr-o şubă siberiana cât toate zilele şi Ă®ncălţat cu pâslari peste cizme, şi-a ridicat gulerul Ă®mblănit, şi-a tras clapele bonetului-căciulă peste urechi şi s-a ghemuit — aduce cu omul invizibil din filmul după H. G. Wells — pe un scaun ciudos aruncat Ă®ntr-un colţ, de unde probabil că mă urmăreşte. De bună seamă că-i este şi lui frig şi — de ce nu ştiu — dar am impresia că nu-i face plăcere să mă vadă cotrobăind de colo până colo prin zăpadă, dezbrăcat, jigărit şi nevolnic.
Termin, vesel că nu am dat nici un semn de slăbiciune, Ă®ncepând a mă Ă®ncălzi. Gardianul Ă®mi face iar semn să-l urmez, scuturând un inel cu o mulţime de chei enorme. Se opreşte Ă®n dreptul celulei 18, deschide greu uşa, cască şi-mi face vânt Ă®năuntru.
— La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne pedepsi. ĂŽşi Ă®ntoarce faţa de la noi: ceea ce Ă®nseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă-n voia Ă®ntâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia hazardului şi mecanicei: vai nouă!
7 Martie 1960
Mi-a făcut vânt Ă®năuntru. Acum stau Ă®ncremenit lângă uşă. Mă uit. Sunt Ă®ntr-o bombă de proporţii uriaşe, mă izbeşte o duhoare de necrezut. Bomba e puternic iluminată. Un fel de azil de noapte geometric amplificat. Sunt cuprins de un dublu şi contradictoriu simţământ de pustietate şi aglomeraţie. De ambele părţi patru rânduri de paturi de fier care se ridică până aproape de Ă®naltul tavan boltit. Fereastra, Ă®n faţa mea, e bătută Ă®n scânduri, dincoace de care sunt gratiile. ĂŽn spaţiul dintre sumedenia de paturi, o masă Ă®ngustă, două bănci Ă®nguste şi ele, şubrede, Ă®n colţul din dreapta, Ă®n fund, un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atât. Jos, de-a lungul paturilor, şiruri — ce-mi par nesfârşite — de bocanci.
Câteva sforăituri vânjoase nu rup tăcerea adâncă, asemenea norilor izolaţi care nu covârşesc unitatea cerului violent albastru. Câte o horcăitură. Zgomotul metalic al zăvoarelor şi cheilor nu a deşteptat pe nimeni; şi asta mă uimeşte.
ĂŽncep să tremur de frig, pironit Ă®n sumara mea Ă®mbrăcăminte, cu bocceaua Ă®n mână dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Răsuflările sunt felurite şi disonante. Stau aşa multă vreme şi aştept, dar nu desprind vreo mişcare. Din ochi caut un loc unde aş putea să mă aciuez, să mă culc. Nu văd nici unul. Şi nu mă vede nimeni.
După ce am scrutat Ă®ndelung zidurile cu sarcofage exterioare, Ă®mi Ă®ndrept privirea Ă®n jos şi dau de un amestec de humă, ciment, pietriş şi noroi. ĂŽncăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi Ă®nvins de oboseală, dar mai ales Ă®nfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate.
(Premoniţiunile nu sunt Ă®ntotdeauna valabile. N-am ştiut Ă®n pragul bombei aceleia puturoase, intens luminată şi prinsă Ă®n bifurcat vârtej de sforăială şi tăcere, că Ă®ntr-Ă®nsa voi găsi acces la fericire.)
Deocamdată Ă®mi plimb iar ochii Ă®n sus şi Ă®n jos, Ă®n dreapta, Ă®n stânga, pretutindeni, stăruitor, speriat.
Lumină şi gol.
(Totul poate fi terfelit; aici şi lumina e rece şi rea. Cum ai căzut tu din cer, stea strălucitoare, fecior al dimineţii. Winston Smith Ă®n 1984: Ă®n locul unde nu e Ă®ntuneric, in the place where there is no darkness -şi ce se dovedeşte a fi acel loc: camerele de anchetă şi de Ă®nchisoare! Totuşi n-a fost minţit: e mereu lumină, dar ce fel de lumină? Dintr-aceea probabil pe care o scapără căderea Ă®ngerului Lucifer, când 1-a văzut Domnul cum se prăbuşeşte, fulger, Ă®n adâncimi.)
Deodată, sus de tot, la cucurigu, Ă®n stânga, pe rândul cel mai Ă®nalt, o mână a ridicat un deget şi-mi face semn să urc.
Să urc — dar cum? Mâinii — care desigur e Ă®nzestrată cu simţul vederii şi pricepe că mă rotesc Ă®n căutarea unui mijloc de ascensiune -i se alătură o a doua, soru-sa de bună seamă. Ele schiţează o căţărare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi fricoase, clănţănind, mă aflu Ă®ndeajuns de maimuţă ca să mă pot agăţa până sus ţinându-mă de paturile de fier. O arătare Ă®nfofolită, mică de stat şi Ă®ngrozitor de slabă, de o paloare ce s-ar putea să ţină de altă prismă cromatică decât a universului nostru, se dă mai aproape de altă mumie şi mă Ă®ndeamnă tot pe muteşte să mă Ă®ntind alături de ea; mă acoperă cu o jumătate de pătură zdrenţuită. Şi-mi şopteşte: culcă-te o ţâră că nu mai e mult.
— Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: „Dacă vă voi spune nu veţi crede".
Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim sa-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri — la ce bun? nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-i pilda, să tăcem (neĂ®ncruntaţi)?
— Nu trec, Ă®mi pare, nici zece minute şi se porneşte un zgomot mai mult decât asurzitor; al aştrilor acelora sfârâmaţi care Ă®n Le Napus de Leon Daudet provoacă dispariţia instantanee a oamenilor? Un vacarm prelung, o larmă dementă; explozie pe care n-aveam s-o uit vreodată, care şi după aceea, de-a lungul anilor, mă va trezi, 1a cinci, ba şi câteva minute mai devreme, din groază anticipativă. Iureşul acesta sonor — de sonerii? de clopote? de goarne? de arme de foc? — pătrunde până-n straturile cele mai freudiene, mai jungiene, mai adleriene ale eului şi-şi stabileşte bârlogul Ă®n locuri neştiute ale fiinţei.
Minunile există. Dumnezeu lucrează mereu. Prevestirile lui N.N.P. se Ă®mplinesc pe loc. Abia Ă®ncetează rafala de trâmbiţe că vecinul meu binevoitor mi se recomandă: e un preot-călugăr ortodox. Alături de el se trezesc alte două năluci, una corpolentă şi greoaie, alta zveltă şi tinerească: sunt doi preoţi greco-catolici.
Ştiu, Ă®n mijlocul tumultului care se iscă Ă®n celulă după ce ia sfârşit deşteptarea, când o mare de chelii umple spaţiul şi-n faţa putinei acoperite s-a şi format o coadă ca de cometă, ştiu că am Ă®ncăput Ă®n mâinile Dumnezeului celui viu.
— I trust I make myself obscure, trag nădejde că-s greu de Ă®nţeles, vreau să sper că nu mă exprim prea clar.
— Călugărul meu e basarabean. E un om tânăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare Ă®n care protesta Ă®mpotriva desfiinţării schitului unde vieţuise. Abia apuc — bat fierul cât e cald — să-i spun că sunt ovrei şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de acord. E blajin, cu gesturi domoale, şi tăcut. Cei doi greco-catolici sunt diferiţi unul de altul. Părintele Nicolae, din Alba, tânăr, e zglobiu şi agitat, glumeţ şi amator de palavre. Aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Părintele Iuliu e mare, voinic, sfătos şi cât se poate de retras. I se citeşte pe chip durerea provocată de faptul că şi fiica lui, călugăriţă, e condamnată; a făcut parte dintr-un lot de monahii mistice. Dacă-i vorba de Ă®mperecheri ciudate de situaţii şi cuvinte, Ă®i spun am făcut şi eu parte dintr-un lot de mistico-legionari. Dar părintele Iuliu mai e necăjit şi din altă pricină: preot catolic, a semnat, neconvins, Ă®n 1948, trecerea la ortodoxie; lucrul acesta nu şi-l poate ierta. Acum se află aici fiindcă e acuzat de Ă®ndărătnicie Ă®n catolicism şi activitate Ă®n slujba Vaticanului. Obsesia faptului dintâi nu-l părăseşte Ă®nsă şi mă pomenesc Ă®n situaţia paradoxală de a-l consola eu pe el, de a-i spune că numai Ă®n iudaism, brahmanism şi budism faptele rămân Ă®nregistrate de-a pururi şi nu se şterg, pe când Ă®n creştinism credinţa şi căinţa le desfiinţează cu totul (creştinismul, aşadar, a descoperit antigravitaţia) şi că, dealtfel, chiar Ă®n iudaism, brahmanism şi budism există o lege a compensării şi că deci suferinţele lui actuale cumpănesc greşeala trecută. Părintele Iuliu mă ascultă, suspină şi dă din cap — dar e limpede că tot se căinează.
Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai câteva lecţii de catehizare şi le facem şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind Ă®n şoapte. Suntem, fireşte, amândoi Ă®n uniformă de puşcăriaş: bocanci fără şireturi, zeghe vărgată (C.R.) şi giorsită, boneţică (de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurţi, stau gata să cadă. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puşcărie, de pârnaie, nu de temniţă gravă. Clădirea e sinistră, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. Mărcuţa. E o aglomeraţie de neconceput, abia te poţi mişca, gălăgia e formidabilă, deşi se vorbeşte numai Ă®n şoapte (cel puţin teoretic), coada la tinetă e neĂ®ntreruptă, circulă Ă®ntrebările cele mai năstruşnice (cum se spune cintezoi pe franţuzeşte? prin ce pace s-a Ă®ncheiat războiul de şapte ani? cum se spune alamă pe nemţeşte? care-i numele celor trei parce, celor două muze, celor trei graţii, celor şapte Ă®nţelepţi ai lumii antice? celor şapte regi ai Romei? celor trei cuconi din Babilon? dar pe siriană? — cum Ă®i chema pe fraţii Buzeşti cu numele mic? cine a compus Ţar şi teslar? care-i capitala Suabiei? care sunt
|
|
