|
?? CIUDATUL SA
Cont Sters
Inregistat: 23-11-2007
Mesaje: 4425
|
|
Hihihi hai sa continui de a fi o TIGARA PALL MALL , ia retur :
Cu toţii am auzit, am studiat despre Eminescu ca fiind geniul nostru poetic, existând numeroase biografii care prezintă viaţa şi opera marelui poet, …dar numai a “poetului”. Se evita, cu sau fără ştiinţă, a se insista pe opera sa ziaristică, pe opera sa politică, realizări ce nu sunt cu nimic mai prejos de poezia sa. Se evită de asemeni a se vorbi prea mult despre sfârşitul (cu adevărat tragic) al omului complet care a fost Eminescu, personalitatea lui conturându-se nu numai prin poezia sa, ci prin întreaga sa operă fie ea şi politică, căci pentru această vină (implicare politică) a fost SACRIFICAT şi nu răpus de boală după cum ne învaţă istoria şi literatura oficială.
Din fericire mai există încă spirite rebele, care nu cred orbeşte în tot ceea ce li se prezintă ca fiind real şi îşi mai pun întrebări, căutând în acelaşi timp, cu perseverenţă şi curaj, răspunsuri cu adevărat conforme cu realitatea. În ceea ce priveşte viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, se remarcă două (dintre cele mai cunoscute) asemenea firi curioase şi curajoase, şi anume Nicolae Georgescu cu lucrarea “A doua viaţă a lui Eminescu“, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994 şi Theodor Codreanu cu lucrarea “Dubla sacrificare a lui Eminescu“, Editura Macarie, Târgovişte, 1997.
Problematica propusă de N. Georgescu începe cu o analiză pe text, mai precis asupra ultimului interogatoriu luat lui Eminescu, eveniment ce i-a atras “aura” de nebun şi persoană iresponsabilă psihic. Autorul observă în acest interviu o serie de inadvertenţe care, “ori reprezintă un lanţ nesfârşit de coincidenţe, ori e treabă serioasă, şi atunci e groasă de tot“.
Iată mai întâi interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moartea sa:
-Cum te cheamă?
-Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
-Pentru ce?
-Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moştenirea.
-Ce ai de gând să faci când te vei face bine?
-Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
-Cine e Poenaru care te-a lovit?
-Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.
Aceste 4 întrebări şi 4 răspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinţă. Fiind atenţionat asupra numerologiei masonice, autorul remarcă această numerologie în cadrul interogatoriului, mergând până la identificare. Numărând cuvintele, până la “ştiu 64 de limbi”, sunt exact 64 de cuvinte. Numărând cuvintele primului răspuns, remarcăm exact 33. La al doilea răspuns, dacă citim “nu-i” ca un singur cuvânt, obţinem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezultă 48. Al treilea răspuns are tot 15 cuvinte, în acest mod, dacă adresantul uită să adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o dată în faţă. În cel de-al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atât de bine construite, după părerea autorului, încât este de presupus că acest text a fost cu migală prelucrat, având în vedere că, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de către masoni în limbajul codificat al semnelor de recunoaştere specific francmasonice. Relaţiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestivă dintre ele), apar două concluzii:
a) Eminescu a folosit limbajul masonic, şi atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.
Să pornim însă cu începutul, căutând a contura imaginea “omului” Eminescu, în totalitatea sa, şi să găsim astfel o cauză probabilă a acestor falsuri istorice, cu repercursiuni până în ziua de astăzi.
Eminescu se afla la momentul 1883 pe culmea carierei sale politice şi ziaristice, jucând în acel moment un rol public mult mai important decât a lăsat să se înţeleagă istoria literară tradiţională, realizând performanţe unice nu numai ca poet, ci revoluţionând chiar şi jurnalistica de idei politice şi sociale (Th. Codreanu, op.cit., pag.35).
El a transformat “Timpul” dintr-o publicaţie modestă de partid într-un ziar de audienţă naţională, conferindu-i o înaltă clasă jurnalistică. Deşi “Timpul” era o publicaţie a conservatorilor, Eminescu nu făcea politica unui partid, ci a impus un punct de vedere naţional care poartă amprenta excepţionalei sale gândiri.
N. Georgescu este de părere că Eminescu a pus capăt jurnalisticii de tip masonic, înconjurată de secrete şi parole, modă care proliferase din perioada paşoptistă. Jurnalistica lui redă demnitatea proprietăţii cuvântului, cristalizând totodată o doctrină naţională modernă, capabilă să oblăduiască aducerea României la locul meritat în rândul marilor culturi şi civilizaţii europene.
Theodor Codreanu îl consideră pe Eminescu întemeietorul doctrinei naţionale moderne, doctrină care din cauza “binevoitorilor” nu a ajuns să marcheze politica românească. (Th. Codreanu, op.cit., pag.8)
Eminescu opunea panslavismului, care era considerat tot atât de nociv pentru români ca şi pangermanismul, un spirit pur latin. El a înţeles că marea slăbiciune a istoriei noastre stă în discordie, încă din perioada vieneză încercând să împace societăţi studenţeşti rivale, înscriindu-se ca membru în ambele, gest neînţeles nici de contemporanii săi, nici de posteritatea critică.
A întemeiat “Societatea Carpaţii”, care avea ca scop unirea politică şi culturală a tuturor românilor din Ardeal, Bucovina şi Basarabia, ajungând să numere peste 20000 membri gata oricând chiar de luptă armată.
Neavând încredere în conservatori (masonii P.P.Carp şi Titu Maiorescu) şi mai ales în liberali (I.C.Brătianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticând atitudinea inoportună a celor de la conducere.
Momentul “morţii civile” a lui Eminescu corespunde cu intenţia (realizată apoi) a politicienilor (P.P.Carp, Titu Maiorescu, Carol I) de a intra în orbita politicii Germaniei, care era aliată cu Austro-Ungaria, această politică necesitând tăcere totală în privinţa Ardealului. Lesne de închipuit că pentru omul “Societăţii Carpaţii” o asemenea tăcere era de neacceptat.
Despre cât de serioasă era problema ne spune reacţia Centriştilor la un discurs al lui Petre Grădişteanu rostit la 6 iunie 1883 cu ocazia unei festivităţi, discurs ce făcea aluzie la teritoriile ce lipsesc României, în urma scandalului Grădişteanu trebuind să meargă personal să retracteze cele spuse. Acum este şi perioada când au loc unele schimbări conforme cu noua orientare, un prieten apropiat al lui Eminescu, Zamfir C. Arbore, fiind chiar expulzat datorită orientării sale politice, însăşi “Societatea Carpaţii” urmând să fie desfiinţată la cererea habsburgilor. Eminescu, atât de vehement, nu putea fi lăsat în pace.
P.P.Carp, aflat la Viena pentru a negocia tratatul secret cu Austro-Ungaria, îi trimite o notă lui Titu Maiorescu, care de fapt era un ordin politic: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”
Remarcăm că singurii martori ai “nebuniei” lui Eminescu au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura (Rică Venturiano din piesa lui Caragiale) şi d-na Szoke (Soţia lui Slavici), ultimii doi fiind informatori în slujba Austro-Ungariei.
Pe 28 iunie 1883, dată fatidică pentru Eminescu, d-na Slavici, gazda poetului, trimite un bilet lui Maiorescu în care îi spune să facă ceva cu Eminescu, că a înnebunit. Maiorescu îl trimite pe Eminescu la “Societatea Carpaţii”, unde trebuia să se întâlnească cu un anume Simţion. Trebuie să amintim aici faptul că Eminescu era urmărit pas cu pas de către iscoadele austriece. Pe drum, “întâmplător” se întâlneşte cu Gr. Ventura, care-i propune o escală la baia Mitraşewski, aflată în drumul lor. Ventura dispare, ducându-se după ajutor, spunând că Eminescu a înnebunit pe motiv că se aruncă în apă fierbinte. Apropiaţii poetului ştiau că acesta este adeptul băilor orientale, conform cărora, dacă te scufunzi într-o zi caniculară în apă fierbinte, suporţi mult mai uşor căldura. Dar iată că în noua conjunctură politică această practică devenise nebunie.
Uşa de la baie este dată în lături de către poliţiştii îndrumaţi de Ventura, şi cu toată împotrivirea lui Eminescu, i se pune cămaşa de forţă şi este dus la un sanatoriu. Ion Rusu Şirianu, care se afla în zonă la momentul incidentului, îşi amintea: “Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă -Ajutor!“.
Acesta a fost complotul care a marcat începutul morţii civile a poetului, cunoscut fiind că în acea vreme cine era declarat nebun, era automat scos din viaţa politică. Suferinţele, după cum se va vedea, abia începuseră, cei ce l-au declarat nebun căutând acum să-i popularizeze “starea”.
Prima reacţie apare în “Românul” lui Rosetti la 1 iulie, unde ştirea îmbolnăvirii sale este publicată (stupoare) în 48 de cuvinte. Urmează imediat răspunsul din “Timpul“, în care se anunţa înlocuirea celui “bolnav” din redacţie. Această grăbită destituire este anunţată prin 64 de cuvinte, ambele anunţuri reprezentând de fapt parole masonice.
În perioada următoare Eminescu este trimis la Viena, unde rămâne până în februarie 1884, “propunându-i-se” apoi o călătorie în Italia, cu scopul de a fi ţinut cât mai departe de viaţa politică. În Italia, unul dintre însoţitori, pe care Eminescu îl considera prieten, destăinuindu-i-se, îi mărturiseşte că avea misiunea ingrată de a-l convinge să se stabilească în orice oraş ar vrea, în afară de Bucureşti. Misiunea nu a reuşit, astfel încât boala poetului trebuia să continue, în ciuda mărturiilor unor contemporani: Al.Vlahuţă care l-a găsit în iulie 1884 “cu mintea întreagă” şi I. Slavici care-l aprecia ca pe un “om cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit“.
În majoritatea caracterizărilor făcute s-a mers pe ideea de necontestat a bolii, urmărindu-se a se dovedi faptul că în perioada 1883-1889 nu a creat nimic (afirmaţie cu totul falsă), momentele de luciditate dovedite în această perioadă fiind de neînţeles pentru aceşti critici. Domniile lor nu ţin cont însă de faptul că în buzunarul de la haina în care a părăsit această lume, la 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile “Viaţa” şi “Stele în cer“, ori discută cu un relativism suspect poezia “De ce nu-mi vii…” trimisă de Eminescu de la Mănăstirea Neamţ în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare. Argumentul creativităţii conştient manifestată abundă de mărturii documentare, diagnosticul medical căzând de la sine, un “paralitic general”, un “abulic de ultimul grad” nemaiputând să creeze, deoarece o astfel de stare l-ar fi pus în imposibilitatea de a mai face diferenţa între viaţă şi vis.
După ce s-a întors din Italia, Eminescu a fost dat pe mâna unui medic evreu, Francisc Iszac, care deşi îi pune un diagnostic fals, îi administrează un tratament inadecvat chiar pentru acel diagnostic: cură cu mercur, 4g. pe zi, ştiut fiind faptul că şi numai 0,5g. intoxică grav organismul. Trimis la 26 mai 1887 la Halle, medicii vienezi nu confirmă diagnosticul, în momentul în care evreul Iszac îi mărise doza la 7g. În urma “tratamentului”, poetul se alege cu o pseudo-paralizie, cu incotinenţă urinară şi o nevrită periferică.
În primăvara anului 1888, Eminescu se întoarce la Bucureşti influenţat de Veronica Micle şi mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, făcându-l pentru o clipă pe Gună Vernescu să demisioneze. Deşi aceste articole sunt anonime, se află totuşi că e în joc pana lui Eminescu, acesta fiind căutat şi internat iarăşi la sanatoriu.
Urmează apoi interviul prezentat la începutul capitolului, luat bineînţeles de către un maestru în Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca “metru Ghiţă”, aceasta fiind ultima tragicomedie pusă la cale de către masoni lui Eminescu (în timpul vieţii).
A murit de sincopă cardiacă, nu datorită loviturii de la cap, ci datorată otrăvirii cu mercur, fiind îndepărtat în grabă, fără să i se facă autopsie (pe baza unui motiv fals), nefăcându-se nici recunoaşterea oficială din partea unui membru al familiei.
Ceea ce s-a făcut după moartea lui Eminescu (mai precis după 1883), a fost “uitarea” deliberată a omului politic în favoarea geniului poetic. Nu întâmplător faima poetului Eminescu a început să crească odată cu momentul 1883. La sfârşitul acestui an, Titu Maiorescu va scoate o ediţie a poeziilor lui Eminescu, despre care a afirmat că a lucrat mult până să o tipărească, deşi prezintă numeroase greşeli. Se vedea că acest “lucrat” avea şi altă semnificaţie, ediţia având exact 64 de poezii. Mai mult, aranjamentul acestora nu respecta nici o ordine firească, cronologică sau de altă natură, volumul începând cu poezia “Singurătate“, menită să sugereze “problema” poetului.
Această ediţie este scoasă fără acordul lui Eminescu care, când o va vedea în Iaşi, în 1886, se va înfuria, va sparge vitrina şi-şi va călca propriile poezii în picioare, gest interpretat imediat ca fiind produsul nebuniei.
Istoria va avea de la moartea lui Eminescu tot mai puţin loc pentru ziaristul şi omul politic, fiindu-ne prezentat numai poetul. După 1989, când firesc ar fi fost să fie reabilitat, asistăm dimpotrivă la un nou atac, început de Moses Rosen, care pozează cu neruşinare în admirator al poetului, dar care nu poate accepta opera sa ziaristică. Poate pentru că a luat atitudine împotriva măsurilor abuzive concertate de Alianţa Israelită Universală? Da, dar pentru aceasta şi-a primit “răsplata”, fiind apostrofat de aceiaşi cărturari evrei cu “titluri” cunoscute urechilor noastre (destul de îngăduitoare): reacţionar, panseist, antisemnit, xenofob, naţionalist şovin, protolegionar, fascist.
Aţi fi vrut dumneavoastră, domnule Rose, să fiţi un asemenea “execrabil om politic” care să atragă atenţia unei naţiuni (şi nu numai) prin geniu (nu numai poetic)!
George Călinescu, într-un moment de luciditate, afirmă despre Eminescu că în 1880 era neliniştit “de ideea unei cabale urzite împotrivă-i“. Iată cum geniul poetului şi anunţa încă din 1881, prin versurile Scrisorii I, destinul probabil, oferit de o intelectualitate şi o societate care nu-i inspira prea mare încredere:
“Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
NU SLĂVINDU-TE PE TINE… LUSTRUINDU-SE PE EL
Sub a numelui tău umbră. IATĂ TOT CE TE AŞTEAPTĂ.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
NEPUTÂND SĂ TE AJUNGĂ, CREZI C-OR VREA SĂ TE ADMIRE?
EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBŢIRE
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă oricine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege
RELE-OR ZICE CĂ SUNT TOATE CÂTE NU VOR ÎNŢELEGE…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
SĂ-I GĂSEASCĂ PETE MULTE, RĂUTĂŢI ŞI MICI SCANDALE-
ASTEA TOATE TE APROPIE DE DÂNŞII… NU LUMINA
CE ÎN LUME-AI REVĂRSAT-O, CI PĂCATELE ŞI VINA,
OBOSEALA, SLĂBICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt
într-un mod fatal legate de o mână de pământ“.
SHI MAI IA UN RETUR :
Doctorul V. Vineş păstrează ca dată a morţii ziua de 15 iunie - gândindu-se că a fost, probabil, după-amiază, de vreme ce poetul se aşeza pe pat, adică se repauza. Vom vedea că este şi o altă variantă, a morţii nocturne, spre 16 iunie dimineaţa, atestată de ştirile din presă rezultate, fără îndoială, din comunicate ori declaraţii ale medicilor - variantă inexplicabilă, de vreme ce dr. Vineş declară că transcrie fişe medicale sincrone bolii.
Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 193, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăuşan, filosof, comentatorul - şi traducă torul în româneşte - al „Eneadelor“ lui Plotin - dar şi editorialist aici) scrie, pe pagina I, sub titlul mare: „Moartea geniului“, o tabletă care ne dă pulsul liniştirii publice, triumfaliste desigur, în privinţa „asasinatului“ comis în spital: „Într-o revistă de strictă specialitate medicală (România medicală) printre alte articole interesante se găseşte unul, în cel din urmă număr apărut, în care dl. Dr. Vineş povesteşte, pe bază de documentare nouă, cum şi de ce a murit Eminescu. Autorul acestui articol îşi întemeiază informaţiile sale pe chiar notele medicale ce le-a redactat în calitate de medic la spitalul d-rului Şuţu - cunoscutul alienist - în cura căruia a fost Eminescu.
Se ştie că părerea unanim admisă era că Eminescu ar fi murit din cauza unei răni la cap ce i-a făcut-o un tovarăş de boală, internat acolo. Dl. dr. Vineş afirmă că adevărat Eminescu a avut o rană la cap, ce i-a produs un erizipel, dar care s-a vindecat. După aproape de-o lună de când primise rana la cap a murit subit din pricina unei boli de inimă de care suferea de mult. Nici vorbă nu e deci de-o moarte provocată de rana la cap. Se stabileşte astfel cu preciziune adevărata cauză a morţii celui mai profund poet al nostru, şi această restabilire a faptelor nu poate decât să fie binevenită pentru istoria biografică de la noi.
Ceea ce este însă profund de dureros e că organizarea noastră sanitară de acum 30 de ani îndărăt, ca şi ştiinţa medicală însăşi, era departe de-a fi cea de azi. Dacă ne gândim la organizarea spitalului de boli nervoase din Capitală, cu perfecţiunile ştiinţifice introduse în el; dacă ne gândim la malarieterapia (tratamentul cu malaria pentru combaterea paraliziei generale, de care probabil suferea Eminescu) atunci ne dăm seama de nenorocirea marelui poet de-a nu fi apucat vremurile de azi, când ar fi fost îngrijit şi mai bine şi poate salvat. Căci nu poate fi durere mai mare decât aceea de-a pierde pe geniul poetic cel mai mare care l-a produs ţara şi rasa noastră la 40 de ani.
Dl. Ibrăileanu, în prefaţa ce-a scris-o la ediţia completă a poeziilor lui Eminescu face o observaţie justă: Ce şi cât ar mai fi produs Eminescu dacă ar fi trăit cât Goethe?
Destăinuirile ştiinţifice pe care dl. dr. Vineş le-a dat asupra ultimelor clipe din viaţa lui Eminescu şi asupra sfârşitului său, ne-au reamintit astfel vechi răni sufleteşti şi dureri ce le purtăm de mult în suflet, pentru că Eminescu este o forţă vie care trăieşte permanent în conştiinţa noastră a tuturor. Şi niciodată nu a grăit mai înţelepţeşte Haşdeu, decât atunci când a rezumat viaţa şi moartea lui Eminescu cu acest epitaf clasic: „Eminescu a murit nebun, dar va trăi veşnic. Vor muri de-a pururi însă toţi acei înţelepţi cari au lăsat şi vor lăsa să moară un Eminescu!“ Haşdeu lovea crud şi nedrept aici pe Titu Maiorescu, dar scoţând din cauză pe marele critic rămâne perfect adevărată constatarea că societatea nu face tot ceea ce trebuie pentru geniile ce le eternizează.“
Din acest discurs ideologic („societatea nu face totul“, etc.) scoatem referirea la Titu Maiorescu, cu totul inadecvată (de altfel, Haşdeu nu-l considera nici în glumă „înţelept“) - şi restabilim adevărul în legătură cu G. Ibrăileanu: criticul Vieţii româneşti era atât de sigur că Eminescu şi-a încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, încât spune că tot ce a creat între 1883-1889 sunt simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţ a plagiatului - sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită, cum ar fi „Sara pe deal“ - şi oricât ar fi trăit în continuare, după 1889, n-ar mai fi fost capabil de creaţii noi. Vorbele lui din amintita „Prefaţă“ sunt înţelese „ziaristic“, adică aproape invers: „Avem convingerea nezdruncinată că, dacă mai trăia sănătos încă douăzeci de ani, el ar fi fost considerat fără putinţă de contestare ca unul dintre cei mai mari creatori de poezii din întreaga literatură a lumii. (Dacă Goethe s-ar fi stins la treizeci şi trei de ani ca Eminescu, „Goethe“ nu ar exista). Deci: nu dacă ar fi trăit Eminescu cât Goethe - ci dacă Goethe trăia cât Eminescu - ceea ce este altceva. Ibrăileanu pune, apoi, această condiţie neîmplinită, după părerea sa, de Eminescu: „dacă mai trăia sănătos încă douăzeci de ani“. Această „Prefaţă“ a lui Ibrăileanu a impresionat contemporanii şi ne impresionează şi pe noi astăzi - rămânând textul cel mai condensat ce-l proiectează pe Eminescu în valoarea estetică universală. Nevoia de şabloane, de sloganuri liniştitoare, de adevăruri certe privind rolul fatalităţii în viaţa lui Eminescu - este un simptom la presa anilor ‘30.
Această luare de cuvânt a dr. V. Vineş va fi preluată şi ajustată convenabil de către G.Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu“, 1932, şi va face carieră. (Călinescu preia numai câteva cuvinte şi reinterpretează romanţios). În presă, informaţia respectivă circulă greu. Numai Gr. Tăuşeanu o consemnează aici, pe loc, imediat ce apare în revista România medicală. „Ziarul Universul“, care lansase amintirea lui D. Cosmănescu, nu ia cuvântul - şi vom vedea care este poziţia sa.
Abia peste doi ani, în 1933, apare o altă referinţă la textul doctorului V. Vineş, în Adevărul, ziar de direcţie în epocă. Nu găsim textul autentic, din 27 iunie 1933 (trimitere greşită în „Bibliografia Eminescu“) - dar îl preluăm din ziarul America foaie a românilor din Cleveland, S.U.A. (un ziar foarte elegant al emigraţiei, extrem de atent la ce se petrece în ţară) - care, la 6 septembrie 1933, îl retipăreşte.
Textul românilor americani se cheamă „Cum a murit Eminescu“ - şi este următorul :
„Fel de fel de versiuni au circulat până acum asupra cauzelor morţii lui Eminescu. O legendă creată de o frază dintr-o scrisoare a sorei poetului către dna Emilian („moartea sărmanului meu frate a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun în ospiciu“) se menţine şi astăzi. Şi totuşi, altul e adevărul. Eminescu a murit de... inimă. O boală de cord, precis diagnosticată de vestitul clinician prof. dr. Thomescu. Moartea celui mai mare poet al Româ niei a fost determinată de o sincopă în urma unei „endocardite“.
Lucrurile se cunosc astăzi precis, graţie d-lui dr. Vineş, şeful de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti, care ca intern pe vremea aceea în ospiciul în care era internat Eminescu, l-a îngrijit pe nenorocitul poet făcându-i chiar el „anamneza“, ceea ce - în termeni medicali - înseamnă o adnotare zilnică pe o „foaie de observaţie“ a tuturor simptomelor bolii şi a tratamentului urmat de pacient. Această „foaie de observaţie“ a lui Eminescu de pe vremea internării lui, d-rul V. Vineş a publicat-o în „România medicală“ din 1 iunie 1931.Rezultă din ea, între altele, că este adevărat că în mai 1889 „un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâ mplător pe Eminescu în cap, producâ nd o rană superficială ce interesa numai pielea, o rană mică de 2 cm. CARE RANĂ ERA VINDECATĂ COMPLET PESTE 3 ZILE.“
Dar Eminescu, care avea mintea întunecată atunci, şi având mania să colecţioneze tot ce găsea pe jos şi să se frece cu obiectele găsite - chiar murdare - pe corp şi pe cap, îşi murdări pansamentul, dobândind astfel un erizipel care s-a întins pe întreaga-i faţă şi piept, erizipel care, totuşi, graţie îngrijirilor, s-a vindecat şi el, ba sub influenţa lui s-a ameliorat şi starea psiho-mentală a poetului. Dar inima poetului, inima aceea în care s-a răsfrânt o viaţă de zbucium, de chin şi de mizerie neagră, se oprise în mişcarea ei tocmai când creirul celui mai mare cugetător poet al ţării părea a renaşte la o viaţă nouă. Şi astfel a intrat Eminescu în Nirvana pe care o meditase şi o dorise atâta ( Adevărul)“.
Vedem efectul de presă: bietul doctor Tomescu, pe un diagnostic al că- ruia, presupus, se baza doctorul Vineş şi care era mort din 1911, devine „vestitul clinician prof. dr. Thomescu“, care a diagnosticat „precis“, etc., etc. (numele său adevărat: T(h)omescu, N.C., 1859- 1911, piteştean după naştere, a fost şi senator conservator de Ilfov în anul 1911, este autor de cărţi de specialitate medicală - dar nu de cardiologie). E absurd să insistăm. Reţinem constarea generală: „o legendă... se menţine şi astă zi“. Din 1893, de când s-a publicat scrisoarea Hariettei, se ştia în mod obişnuit că Eminescu a fost asasinat de cărămida lui Petrea Poenaru. În 1926 amintirea lui Dumitru Cosmănescu, fostul frizer al poetului, reconfirmă această „legendă“ - care mai circulă, într-o variantă puţin schimbată, punând o bârnă în locul cărămizii, încă în 1972 când doctorul Ion Nica o preia din lumea ce înconjurase familia Şuţu.
În 1931, însă, doctorul Vineş publică amintirile sale într-o revistă de specialitate cu scopul precis de a restabili adevărul - şi aceste amintiri îşi fac loc insistent în presă - după ce pătrund regal în „Viaţa lui Mihai Eminescu“ de G. Călinescu (primul beneficiar şi cel mai stabil punct de referinţă în receptarea biografiei poetului). Doctorul Vineş numeşte cauza „legendei“ scrisoarea Henriettei - vrând, probabil, să arate că amintitul frizer a născocit „cărămida“ pornind de la scrisoarea respectivă, aşadar că acesta întăreşte scrisoarea şi nimic mai mult. La urma urmei, ce rost avea amintirea acelui incident minor, nesemnificativ, cu pietricica - şi care în plus n-a fost consemnat de către doctor în fişele sale, ci acesta l-a readus în atenţie din memorie?
|
|
noastra... asa-zisa capitala (PEDEAPSA CAPITALA 
poate 
), uite ca nu ma pot abtine, cumetre SA, sa nu "stric" o postare si simultan, fireste, ceva timp din viata, convins de valabilitatea principiului "prieten e ala de-ti atrage atentzia cind gresesti, nu doar te pupa-n cur" 
- parerea mea, evident).