|
?? cLitoriDIA
Cont Sters
Inregistat: 27-07-2005
Mesaje: 663
|
|
Două feluri de fericire
proză
Din volumul "De ce iubim femeile"
Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzaţie scurtă şi copleşitoare, este acea iluminare pe care o caută misticii şi poeţii. Nu poţi fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n şir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeşte despre "cumplitul" ei: ea este frumuseţea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: eşti cu adevărat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate. Într-un fel, viaţa ta a avut sens dacă, în şirul nesfârşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins, totuşi, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. "Odată ca zeii-am trăit şi mai mult nu-mi doresc", scrie despre ea Höderlin. Aceasta este adevărata fericire, pe care cei mai mulţi oameni n-o caută şi n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar şi pentru o clipă, e un hybris care se plăteşte. Bineînţeles, nu aceasta este fericirea din "Declaraţia drepturilor omului". Dacă aici se spune că oamenii urmăresc fericirea ca fiind bunul suprem al vieţii, se are în vedere un cu totul alt sens al cuvântului, mult mai "sociologic", faţă de misticul, esteticul şi religiosul primei accepţii. Fericirea pe care oamenii o caută îndeobşte n-are nimic de-a face cu experienţele extatice. Dimpotrivă, e vorba de faimoasa "aurea mediocritas" a antichităţii, de cultivarea grădinii proprii, de tihna şi pacea unei vieţi înţelepte, potrivite omului, lipsite de zbucium şi de excese. În acest sens filozofii invidiau viaţa simplă şi mulţumită a păstorilor, împlinirea celor ce n-au ambiţii mari, ci se mulţumesc cu ceea ce le aduce clipa. Dacă fericirea orgasmică despre care am vorbit la-nceput ar putea fi numită transcendentă, avem în schimb de-a face aici cu o fericire terestră, imanentă. În lumea consumistă şi globalizată actuală , pare că nu mai cunoaştem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice speranţă care depăşeşte standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanţă în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduţă (nu te mai osteneşti să-ţi dai seama măcar dacă-ţi iubeşti partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţi umpli orice spaţiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştinşi de sine. Ei nu-şi mai pun întrebări ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lumea asta? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta?
Condamnarea acestui gen de fericire este totuşi în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţă occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacţie „elitistă” în faţa unei fericiri „populare”. Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că feicare-n parte este săracă şi extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeţii puri şi extatici cât şi consumiştii complet imbecilizaţi de bere şi televiziune. Suntem cu toţii, de fapt, o combinaţie între cele două cazuri, şi idealul uman ar putea să fie, în consecinţă, o viaţă împlinită şi decentă material străbătută din când în când de fulguraţiile nebuneşti ale marii şi adevăratei fericiri.
|
|
.No, no
))))
