da_si_nu
Femeie
Moderator
Inregistat: 12-02-2005
Mesaje: 10002
|
|
Montauk, Marte şi alte conspiraţii
Un interviu cu Al Bielek
Alfred Bielek s-a născut la 4 august 1916 ca Edward A. Cameron II, fiul lui Alexander Duncan Cameron, Sr.
Al Bielek: M-am alăturat echipei proiectului în 1953 ca Al Bielek. Am realizat ceea ce se arată în cartea "Proiectul Montauk", şi anume interfaţa cu calculatorul folosită la scaunul ce controla vortexul energetic în faza finală a operaţiunilor. De asemenea, au participat şi Preston Nichols şi Duncan Cameron. Proiectul genera tunele ale timpului prin care oamenii puteau călători în timp şi spaţiu, şi chiar aşa au făcut. Dar mai există şi alte proiecte la Montauk, iar multe dintre acestea ne sunt necunoscute.
Tehnologia folosită în construirea tunelelor de timp ne-a fost oferită printr-un efort de cooperare între mai multe grupuri de extratereştri, în principal format din grupul din Orion (compus din Reptilieni) şi un subgrup numit Leveroni. Un grup tehnic care ne-a asistat mai tot timpul era din Sirius A. Nişte oameni foarte materialişti, orientaţi spre ştiinţă. Poate că nu erau rău intenţionaţi dar erau greşit conduşi, pentru că aveau un contract pe termen lung cu cei din Orion pentru a le da toate detaliile tehnice şi asistenţa atunci când aveau nevoie. Toţi aceştia lucrau în secret cu guvernul american pentru obţinerea unor tehnologii de control mental ce ar fi transformat lumea într-o maşinărie perfect şi uşor controlabilă, mult mai convenabilă decât lumea actuală.
De asemenea, existau şi mulţi extratereştri cenuşii. Un grup care nu a participat la proiect dar a avut rol de observator erau cei din Antares, foarte umani, ferciţi, joviali. Nu-i puteai deosebi de rasa noastră, erau foarte asemănători, atât ca suflet cât şi fizic. Aceştia nu au participat deloc la proiect, doar au observat lucrările.
Dar extratereştrii au furnizat tehnologia, aparatura. Şi au trasformat-o ca să meargă cu calculatorul nostru. Eu am primit sarcina de a o face compatibilă cu ceea ce aveam noi. Era deci tehnologie extraterestră, nu ştiam cum funcţionează, însă ei ne-au ghidat şi am construit-o.
Firma ITT avea contract de furnizare de echipament pentru aceste experimente. Existau cartele de intrare de nivel NEGRU, care este cel mai secret nivel. Nimeni nu are acces la depozite sau laboratoare de nivel NEGRU decât dacă poseda o cartelă de acces pentru acest nivel. Este ca o "gaură neagră". Sunt multe astfel de proiecte, acesta este numai unul dintre ele.
Tunelurile au devenit operaţionale prin 1977 după mari schimbări. ÃŽn 1979 au obţinut toate rezultatele de care aveau nevoie. Iar în 1983, pe 12 august, proiectul a fost distrus complet, sabotat din interior. Toate acestea sunt descrise în carte. Dar înainte de acest final, ceea ce s-a realizat acolo este aproape de necrezut.
Una dintre utilizarile Proiectului Phoenix era să asigure o linie de transport pentru coloniile de pe planeta Marte. Aceste colonii există pe Marte din anii 1970. Publicul ştie că omul a ajuns pe Lună în 1969. De fapt, nemţii au fost primii acolo, în 1947. Iar noi, americanii, am ajuns pe Marte în 1962 cu o expediţie comună SUA - URSS. Era 22 mai 1962. Filmul documentar "Alternativa 3" realizat de Anglia Television şi difuzat în aprilie 1977, şi care este disponibil dacă ştii unde să-l cauţi, arată totul exact cum a fost. Arată chiar transmisia originală! Imaginile au fost transmise de camera TV aflată la bordul navei Explorer şn timp ce aceasta ateriza pe Marte. Acolo s-au găsit multe artefacte. Există numeroase oraşe complet distruse, rămăşiţe de la civilizaţia precedentă. Şi desigur faimosul Sfinx şi Piramidele de pe Marte despre care dr. Richard Hoagland povesteşte în conferinţele sale. Există două casete video plus o carte despre acest subiect.
Ceea ce au găsit la suprafaţă indica o şi mai mare prezenţă în subteran. Şi nu le-au adus cu ei, pentru că nu aveau echipament corespunzător. Erau prea grele prentru a fi aduse.
Aşa că au transmis o cerere prin radio către Pământ: "Credem că există instalaţii subterane aici. Am găsit intrări sigilate. Ne puteţi spune ce să facem?" Ei bine, informaţiile au ajuns la Montauk, de unde l-i sa răspuns: "Păi daţi-ne nişte coordonate pe suprafata planetei unde există astfel de locaţii" Ceea ce au şi făcut. Şi le-au cercetat. Puteau ajunge oriunde cu tunelul timpului, şi l-au folosit pentru a ajunge pe Marte, la coordonatele specificate.
La început nu au trimis pe nimeni. Au facut un tunel la acele coordonate, şi, ca să nu rişte să trimită pe cineva direct în stâncă, au pus doar o cameră video controlată de la Montauk. Au găsit acolo o cavernă îi au trimis apoi şi oameni. Eu şi cu Duncan ne aflam în acea echipă. Eram prima echipă trimisă de Montauk pe Marte pentru a explora subteranele marţiene. Şi au mai fost şi altii. Am fost acolo de mai multe ori. Am găsit o mulţime de artefacte, de rămăşiţe. Am găsit un sistem de iluminat subteran care era încă funcţional, un sistem electric de alimentare. L-am găsit, l-am pornit şi a funcţionat. Nici urmă de viaţă. Multe rămăşiţe, dosare, înregistrări, artefacte religioase, toate aranjate ca într-un imens depozit.
Reporter: Materialul scris era in engleza?
Al Bielek: Nu, era în altă limbă. Nu era engleză. Duncan a reuşit să traduca o parte din el. Şi eu l-am văzut, dar nu am putut înţelege nimic. Şi multe înregistrări şi materiale au fost aduse înapoi (la Montauk). Apoi Duncan şi cu mine am hotărât să facem câteva cercetări pe cont propriu. După fiecare călătorie prin tunel, totul se înregistrează: coordonate, informaţii legate de operarea sistemului, totul. Şi se poate regăsi mai târziu pe calculator. Şi se poate folosi ca un fel de catalizator pentru o nouă călătorie, fără să mai fie nevoie de acel antrenament psihic şi de scaunul de proiecţie, poţi coordona totul de la calculator, şi să deschizi tunelul la destinaţia dorită pentru că sunt stocate deja toate datele necesare conexiunii. Aşa că am fost de încă două ori pe cont propriu pentru a vedea în detaliu ce se află acolo.
Reporter: Şi nimeni nu opera aparatele la Montauk pentru a vă aduce înapoi?
Al Bielek: Am pornit echipamentul pentru că ştiam cum să facem. Şi nimeni nu era acolo ca să ne vadă. La a doua călătorie am fost descoperiţi pentru că sunt aparate care înregistrează automat de câte ori este folosit echipamentul, unde este destinaţia, etc. Aşa că am fost prinşi când ne-am întors; am fost daţi afară din proiect. Noi nu am mai participat la explorări, însă alţii au continuat. Ce au găsit ei, noi nu ştim. Anumiţi oameni au fost aleşi încă cu mult timp în urmă pentru acest proiect, aşa cum am fost eu şi Duncan şi Preston. Iar nivelul de spălare a creierului a fost diferit pentru fiecare persoană. Duncan a fost programat cel mai mult pentru că el nu era folosit pentru cunoştinţele sale tehnice. Şi eu am fost programat pâna la un anumit nivel, iar Preston - foarte mult.
Dar cu toţii am primit o "ştergere" după ce întreg proiectul a fost oprit. "Ştergere" înseamnă de fapt eliminarea din memorie a amintirilor referitoare la tot ceea ce a însemnat proiectul. Ei au sperat că această ştergere să fie definitivă.
Dar nu a fost aşa. Motivul pentru care au eşuat cu această măsură este faptul că tabăra de la Camp Hero nu a fost distrusă total. Rămăşiţele sunt încă acolo, în administrarea Comisiei de Parcuri a statului New York, care însă nu a făcut nimic, nu au dărâmat nici-o clădire, nu au deschis zona ca parc de agrement.
Au eliminat barierele de la intrare pentru ca oamenii să poată intra acolo şi să facă scurte excursii, în timpul zilei. Dar nu le este permis să rămână peste noapte fără un permis special de la Primăria Montauk. Paznicii parcului patrulează regulat şi au voie să-i dea afară pe cei care nu respectă regulile.
Dar tabăra rămâne încă aşa cum este. Când am fost acolo prima dată, în august 1985, la invitaţia lui Preston (l-am luat şi pe Duncan cu mine), nici-unul dintre noi nu ştia, la acea dată, că am fost cu toţii folosiţi în Proiectul Montauk.
Reporter: Exact în acest moment începe aventura descrisă în cartea "Proiectul Montauk".
Al Bielek: Corect. Dar el nu ştia că a luat parte la proiect. Nu avea nici-o amintire. Atunci, în august, Preston ne-a luat şi a zis: "Voi doi aveţi capacităţi extrasenzoriale, haideţi să vedem ce simţiţi când ajungem acolo. Ştiu că n-aţi mai fost niciodată acolo." Când am ajuns în zonă, am simţit imediat vibraţiile oribile ce înconjurau locurile, şi că acolo se întâmplase ceva îngrozitor. Am simţit acel monstru, descris spre sfârşitul cărţii, cel care a distrus întreaga bază. Preston şi Duncan şi-au dat seama de implicarea lor în proiect mult mai devreme decât am făcut-o eu.
M-am întors la Montauk în mai 1986 şi am vizitat zona împreună cu un grup din Phoenix, sponsorizat de senatorul Barry Goldwater. Se cerceta o posibilă deturnare de fonduri de la un proiect federal oficial către un posibil proiect ilegal. Se căutau dovezi. Astfel au putut obţine toate aprobările necesare pentru cercetări, de la statul New York, de la comisia parcurilor, apoi s-a mers chiar în zonă, în interiorul clădirilor încuiate. Unele erau încă puse sub lacăt.
Acum ştim că nu s-au folosit fonduri federale în acest proiect. Dar în cercetările noastre am reuşit să facem o serie de fotografii, şi chiar în acea vizită din mai 1986 au început să-mi revină în memorie diverse amintiri în legătură cu Proiectul Montauk, pentru că eram "la locul faptei", cum se spune.
Reporter: Şi a fost ca un declanşator.
Al Bielek: Da, acesta a fost catalizatorul. La fel şi pentru Duncan şi Preston. Amintirile au revenit. Ştiam acum că făcusem parte din proiect. Şi încă continuă să apară noi amintiri, pentru că nu revin toate deodată, ci în etape, depinzând de factorii care le declanşează. Dar odată început acest proces de rememorare, încet-încet revin toate amintirile, până la ultima. Aşa că până la urmă mi-am amintit că am participat la nivel administrativ şi tehnic în multe proiecte. Iar Duncan a participat la cel puţin un proiect.
Preston era cel mai bun şef pe linie tehnică, dupa Matthew Zaret. Profesorul Zaret a fost eliminat în 1980, la sugestia mea, dar nu l-au lăsat liber, l-au trimis la un proiect ce se desfăşura paralel, la Brentwood, Long Island, unde a şi murit. Preston a devenit noul director tehnic, ocupându-se de întreaga administrare. El a proiectat şi construit toate transmiţătoarele de radiofrecvenţă, sistemele de modulare în impulsuri, absolut tot ceea ce ţinea de radio-frecvenţă, pentru că este expert în aşa ceva. El a realizat toate acestea până acum doi ani, când l-au dat afară. Dar cum ştia prea multe detalii despre Montauk şi începuse deja să-şi reamintească şi să vorbească liber despre proiect în conferinţele organizate de Asociaţia de Psihotronică a Statelor Unite (USPA), nu prea convenea guvernului. Aşa că i-au aplicat o "ştergere" şi l-au dat afară. I s-a spus "Eşti terminat, ia-ţi lucrurile şi cară-te". Iar şeful lui nici măcar nu ştia motivul, pentru că nu el l-a concediat. A fost manipulare guvernamentală.
Preston era expert în transmiţătoare de mare putere, în genul celor folosite la radare. ÃŽn acest caz, Proiectul Montauk, l-au folosit pentru celebrul Amplitron, care este fotografiat şi arătat în carte (au fost produse mai mult de patru mii de amplitroane). A fost realizat de firma Raytheon Electric, în Goleta, California. ÃŽmi amintesc că am fost acolo prima dată când am aprobat primul transport de tuburi. Erau foarte scumpe, au fost construite special pentru Montauk. Fiecare costa mai multe milioane de dolari. S-au făcut comenzi de mii de tuburi. Vă daţi seama de costurile totale ale proiectului. Condensatoarele folosite în generatoarele de impulsuri şi modulatorul au fost de asemenea proiectate special după specificaţii foarte rigide. Până la urmă au găsit o firmă care să le construiască conform planurilor, iar guvernul le-a cumpărat în seturi de câte cincizeci la un preţ de douăzeci şi cinci de mii de dolari fiecare condensator. Existau o sută de condensatoare la fiecare staţie. Un set întreg de cincizeci pentru două transmiţătoare şi încă un set pentru rezervă. ÃŽn total au fost două milioane şi jumătate de dolari pentru fiecare din cele douăzeci şi cinci de staţii!
Aşa că au rămas fără bani.
Reporter: Şi toată acestă tehnologie venea de la grupurile de extratereştri?
Al Bielek: Aveau cooperarea extraterestrilor. Aveau un OZN prăbuşit, care a fost prăbusit deliberat, prin aranjament cu Hitler, de către un anumit grup din Pleiade. OZN-ul era plin cu tehnologie. Iar motivul pentru care a fost prăbuşit era că la o eventuală cercetare, Comandamentul German să poată explica "Da, am găsit un OZN prăbuşit în Alpii din Bavaria, l-am luat şi am analizat tehnologia folosită"
Evenimentul nu a fost făcut public. Dar rămăşiţele OZN-ului au fost descoperite lângă Peenemunde după încetarea războiului. Era exact la baza de testare a rachetelor germane, acolo unde Werner von Braun lucra cu echipa sa. La sfârşitul războiului, el s-a mutat cu întreaga sa echipă de cercetători în America. Şi un alt grup a fost capturat de ruşi, printre care era şi profesorul său, Herman Oberth. De aceea ruşii erau mai pricepuţi în rachete decât americanii, îl aveau chiar pe profesorul lui Werner von Braun.
Aşa încât războiul a primit noi forţe tehnologice de la cei din Pleiade. Dar în 1934 Roosevelt deja realizase un pact de cooperare cu Grupul K sau Kondroshkin, un grup de extratereştri gri-albastru, altul decât micii cenuşii.
ंnţegerea era ca ei să alimenteze SUA cu o nouă tehnologie pentru cercetările atomice; asta era în 1938. Dar Roosevelt s-a răzgândit, sfătuit de cei din armata SUA, argumentând că ei nu o să poată controla întreaga afacere, că nu ştiu ce vor face (grupul K) cu adevărat şi că poate vor manipula guvernul SUA. Aşa că grupul K a dispărut.
ÃŽn 1943 a fost Experimentul Philadelphia şi apoi Proiectul Phoenix, care a deschis o mare gaură în spaţiu-timp. Asta a fost pus la cale la sfârşitul lui 1983 de către extraterestri pentru ca să spargă structura spaţiu-timpului permiţând astfel venirea unui mare număr de extratereştri împreună cu navele lor. Toate navele puteau călători în timp dar gaura era necesară pentru a putea începe această adevărată invazie a SUA şi mai târziu a Europei. Când au aterizat la baza Edwards a Forţelor Aeriene, guvernul deja ştia de prezenţa extratereştrilor pe acestă planetă.
Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://aim.y11.net/?a=69 şi este publicat la Active Information Media.
De data aceasta, ei au venit în masă. Eram confruntaţi cu o tehnologie mult superioară, şi nu ştiam cum să acţionăm. Aşa că înţelegerea cu Eisenhower îi consilierii lui era să semneze un tratat de ne-amestec în treburile planetei în schimbul tehnologiei. Se câştiga astfel timp pentru a se vedea mai târziu ce e de făcut.
Asta a fost baza înţelegerii. Din această cauză, un mare număr de extratereştri au venit şi participau la Proiectul Phoenix. Dar ei planificau totul în avans. Noi însă nu ştiam ce aveau de gând. Ei practic au manipulat şi manevrat Proiectul Phoenix, şi nu se aşteptau la o nereuşită. Probabil se aşteptau la continuarea experimentelor încă o decadă, probabil până în 1990.
Totuşi, pentru că unii dintre noi au "citit printre rânduri", au văzut pericolele potenţiale, Duncan şi alţii câţiva au conspirat să distrugă proiectul. Asta pentru că şi-au dat seama de întregul tablou diabolic ce se punea la cale.
Eu ştiam de aceste lucruri, şi nu doream sabotarea lucrărilor. Aşa cum spunea şi von Neumann (care încă mai trăieşte şi azi), "Da, multe lucruri sunt greşite aici, dar deja ne-am amestecat prea mult şi, în fond, este numai o cercetare, avem nevoie de asta". Datorită capacităţilor extrasenzoriale, de percepţie a viitorului, Duncan s-a dat seama că întregul proiect reprezenta o ameninţare serioasă pentru SUA şi întreaga lume. El a văzut multe lucruri şi a decis că trebuie să acţioneze.
Aşa că, după ce eu şi Duncan ne-am întors de pe Eldridge unde fusesem pentru a închide bucla temporală, Duncan, folosindu-se de transmi%!tatorul de putere, a eliberat din subconştientul său un monstru, real, solid, tridimensional, cu înălţimea de 3,5 - 4,5 metri. A demolat clădiri îi a strivit oameni şi se apropia de turnul radar. Pentru a distruge monstrul, au trebuit să distrugă transmiţătorul, iar monstrul a dispărut într-o altă realitate. Acesta a fost fotografiat în mai 1986.
Dar capitolul final de la Montauk nu a fost încă scris. Am descoperit în august 1992 că Montauk a fost reactivat. Aici doream să ajung. Nu ştim cine îl conduce. Dar am văzut probe şi dovezi evidente. Există noi cabluri acolo, noi transformatoare de putere pe care scrie "Fără freon" pentru că după noile legi, nu se poate folosi freon pentru răcire (nici măcar la frigidere). Am câteva fotografii, de la recenta mea excursie în zonă.
Turnul radar are acum o nouă uşă de oţel, unde în trecut era intrarea liberă şi se putea intra. Uşa metalică are două lacăte. De asemenea, uşa garajului din spate care era folosită pentru camioane şi transporturi grele este acum încuiată dinlăuntru. Şi mai există şi alte dovezi care arată clar că Montauk este reactivat.
Preston a primit propuneri de la guvern pentru a fi noul director la Noul Proiect Montauk, şi i-au spus că şi Duncan este binevenit în proiect. Acum sunt noi muncitori acolo, noi intrări în subteran. O persoană pe care o cunoaştem a trecut dincolo de uşa exterioară şi spune că există o alta uşă interioară încuiată cu o lumina roşie pe ea. Ca să treci trebuie să ai permise speciale, altfel nu poţi.
Nici nu am încercat să intrăm, pentru că nu doream să riscăm. Şi nu ştim ce se urmăreşte prin reactivarea proiectului, mai ales că august 1993 se încadrează la jumătatea perioadei de ciclu de 20 ani (de la 1943 la 1983 au fost două cicluri temorale). Probabil că vor să extindă lungimea tunelului de timp, pentru scopuri ce ne scapă.
Nu au putut să ne coopteze nici pe mine şi nici pe Dunmcan în noul proiect pentru că noi doi ajutam (prin prezenţa noastră) la menţinerea stabilităţii acestui spaţiu-timp. Acesta se va stabiliza definitiv de la sine până în 2003, dacă ei nu-l redeschid.
Ei nu-şi dau seama de riscurile deschiderii proiectului. ÃŽn 1963 a existat un proiect ultrasecret prin care se dorea contracararea efectelor distructive ale deschiderii găurii de timp din Experimentul Philadelphia. ÃŽn acest fel s-a anihilat unda de timp negativă care risca să scufunde întreg continentul american.
Pentru că gaura de timp (din Experimentul Philadelphia) a fost dechisă total dizarmonios, se formase aceasta undă de timp negativă, care risca să se întoarcă intocmai ca un bumerang şi să distrugă întreg continentul într-o catastrofă care ar fi avut consecinţe planetare prin deplasarea plăcilor tectonice nord-americane.
Proiectul din 1963, "Atlantida - NU reeditată" a avut succes anihilând această undă de timp negativă. Acest domeniu ce ţine de ştiinţă şi tehnologie este ultrasecret iar publicul nu ştie nimic despre el.
Tot ceea ce putem face este să sperăm că nu se vor face aceleaşi greşeli din trecut şi că viitorul va fi mai bun, în pofida problemelor actuale.
Interviul a fost realizat de Connecting Link în octombrie 1992
|
|
