|
?? unik@
Cont Sters
Inregistat: 27-05-2005
Mesaje: 1080
|
|
Vorbeam de curand cu o prietena si-mi spunea cum nu are un prieten, un iubit, ca-i este greu asa, singura. Si eu sunt trista deseori gandindu-ma ca n-am pe alcineva important alaturi, decat pe mama mea, dar nu-mi place sa-mi plang de mila prea tare. Ceea ce mi-a pus intrebari a fost fraza prietenei mele, o fata realmente foarte frumoasa si inteligenta: "nu-i nimic, ei pierd!" Nu cred ca-i chiar asa. Eu zic ca pierdem toti cei care suntem singuri si multi imi povestesc de multe persoane "single", in ultima vreme. Foarte des aud de fete pline de multe calitati care se "fac frumoase", ies singure "in oras", vad spectacole si-si fac vacante prin locuri interesante, tot de unele singure sau in grupuri organizate de agentii, unde nu sunt prietenii intre ei, doar se suporta.
Stiu ca o gramada de baieti pierd ocazia sa le acompanieze si sa fie fericiti impreuna, dar, in fapt, pierdem toti, de "ambele baricade", pentru ca ramanem in solitudinea noastra si nu o putem invinge. As vrea sa pot gasi un "leac" pentru asa ceva, dar cred ca foarte greu, e vorba de destin, sansa si intamplare, toate cu voia Domnului. Am simtit foarte acut sentimentul de neputinta de a "sparge acest zid al tacerii" intr-o seara banala, cand ma intorceam de la serviciu, intr-un tramvai ticsit. In fata am vazut un barbat foarte atragator, dar nu frumos, un tip mai dur, cu un rucsac imens in spate si imbracat ca pentru o explorare; parea venit din alte parti si chiar hainele parca spuneau ca nu-i exact un citadin banal. Poate nu era un strain de Romania, dar cred ca nu era din oras si ca era intr-o calatorie. Tot ce purta, desi in stilul cel mai sportiv, mi se parea de bun gust si, mai ales, i se potriveau foarte bine. Nu sunt genul de femeie care "n-ar face primul pas" pentru nimic in lume, ba chiar m-as fi dus la el si as fi incercat sa intru in vorba cu el si cu prietenul care-l insotea. Insa numai asta nu puteam: erau surdo-muti, vorbeau abil si vesel, prin semne, in limbajul lor binecunoscut. Ma gandeam cat de absurda si deplasata as fi fost sa-i dau o hartiuta cu telefonul meu sau sa incerc sa-i atrag altfel atentia. Ce ar fi putut urma? Era un zid, intre doua lumi, care ne despartea, eu nu stiu nici cel mai banal semn al limbajului lor, iar el cum mi-ar fi raspuns? Si-n plus ce ar fi inteles? Ca cineva face un gest de compasiune?
Oricum era vesel, sigur pe el si atent in jur, privea orasul si "comenta" cu prietenul lui toate locurile pe unde treceam. Aveau o conversatie foarte vie si se simteau bine, in largul lor, in lumea lor, a tacerii. Am continuat sa-l privesc atrasa destul de puternic de acel barbat interesant, dar cand a venit, destul de repede, statia mea am coborat fara sa ma mai uit in urma pentru ca nu puteam schimba nimic. Nu cred ca-n toate cazurile nu-i nimic de facut, dar faptul ca ne insinguram, atunci cand nu un handicap sau alte probleme ne imping la asta, e tot mai pregnant si mai trist. Trebuie sa reinvatam sa ne cunoastem, unii pe altii, sa impartim clipele pe care le traim si sa ne bucuram de a fi impreuna.
Ultima modificare facuta de unik@ (08-03-2007 20:39:05)
|
|
