|
?? *Amira*
Cont Sters
Inregistat: 22-08-2006
Mesaje: 2
|
|
Cu cat au evoluat, oamenii au invatat mai bine sa se ascunda. Si-au facut case si s-au ascuns in ele. Si-au facut haine si s-au ascuns in ele. Au inventat cuvintele, la inceput vrand sa dezvaluie, ca mai apoi sa se ascunda mai subtil in ele. Au inventat reguli si conventii sociale, pentru a se putea ascunde de aceasta data mai adanc. Pana si in propria umbra te poti ascunde. Totul e sa stii sa folosesti lumina si sa-ti ghidezi trupul in asa fel incat sa obtii ce umbra vrei. Poti sa lasi umbra ta sa fie mai lunga, mai scurta, mai lata sau mai subtire. Poti face ca umbra ta sa fie cu capul mare, nasul lung, maini imense sau cu picioare scurte; poti sa-ti faci un piept bombat pe umbra... Cum vrei... Ceea ce este ciudat e ca, oricum te-ai intoarce, indiferent de miscarea pe care o faci, umbra ta e intotdeauna in proiectie oblica. De fiecare data face unghi cu tine, ascutit sau obtuz, depinde de ce parte a corpului tau o iei de referinta...
Nu m-a interesat niciodata sa masor unghiul. Eu cautam de fapt umbra aceea verticala, care face unghiul zero si se confunda cu propriul trup....Din vreme in vreme, atunci cand stau in intuneric, ma intreb daca si aici sunt umbre. Sunt..., dar nu ale noastre. Sunt, pentru ca le simt. Umbre straine, ce vin din trecutul altcuiva. Umbre pentru care lumina nu are nici o valoare, nu le poate schimba. Si este trist ca o astfel de umbra cade la fel de vertical peste tine, ca aceea pe care o caut... Si te striveste, te copleseste cu greutatea ei. Iti tine mintea intr-un cleste din care parca nu ai scapare, te apasa atat de tare, incat iti striveste pieptul, iti sfarama inima. Iti fugareste visele si sperantele, alunga totul din tine, te goleste si se insinueaza ea in tine, viclean la inceput, apoi atat de acut si dureros ca-ti amorteste tot trupul si nu mai simti nimic. Nu mai simti decat umbra aceea in tine. Nimic altceva...Da, iesisem la o plimbare. Un gand, un impuls nascut dintr-un sentiment nedeslusit de teama m-a determinat sa ies din casa. Uneori facem lucruri aparent fara importanta, dar nu realizam decat mai tarziu ca ele sunt indemnuri venite din subconstient... M-am plimbat ceva vreme pe strazile cunoscute, dar apoi am simtit nevoia subita de a intra in parcul acela parasit, unde mai fusesem de cateva ori si stiam ca e plin de fantasme. Am dat la o parte poarta ruginita, ce a scrasnit surd, si mi s-a infatisat un peisaj dezolant, de parca toate furiile trecusera pe-acolo. M-am infiorat toata, gandindu-ma cu tristete ca nimeni nu va veni vreodata aici sa sadeasca flori... Era o liniste cumplita si eram singura. Asteptam sa se intample ceva. Fosnetele copacilor, misterioase ca niste voci in surdina, susurul nelinistit al ierburilor culcate salbatec de vant imi dadeau de stire ca sunt forme nedeslusite in jurul meu. Nu le vedeam, dar am ajuns sa le simt prezenta.
Si mi-a trecut prin minte ca s-ar putea sa fii si tu acolo, trimis de o neliniste nascuta demult, de o durere neuitata proiectata in prezent.
Deodata te-am zarit...sau poate era doar inchipuirea mea... Sau poate era una dintre acele fantasme zbuciumate, ce-si fac veacurile pe acele alei, pe care niciodata nu se vad urme de pasi... Am simtit atunci un frig cumplit in mine, ce m-a cuprins pana la margini. Un frig pustiitor, de care nu puteam sa ma salvez. Un frig ce ma ardea pe dinauntru si prefacea totul in umbre. Umbre ale trecutului, intunecand prezentul... Le-am strigat atunci sa ma lase in pace, dar n-au vrut. Mi-au raspuns doar ca nu au venit nechemate... Cineva le-a strigat, cineva le striga in permanenta, obsedant, dureros, descurajant... A fulgerat in vazduh. Norii s-au spart in tunete. Ploaia sfichiuie taios. Mi s-a parut ca eram din nou singura. O voce mi-a soptit: pentru totdeauna, fugi de aici si sa nu mai vii niciodata. Si-am alergat prin ploaia rece, dorind sa ies cat mai repede din parcul acela pustiit de inchipuiri interminabile, nestiind insa ca o umbra mi s-a infipt in inima, ca o stalactita de gheata; ca un ciob... prin care nu se vede nimic, un ciob din oglinda aceea sparta in miliarde de farame, din povestea lui Anderssen. O umbra ce statea infipta ca o gheara de tigru in inima mea sangeranda. Fugeam, fugeam pe strazi, inapoi spre casa, plina de durere si teama... Si te-am aflat in casa la mine, ud pana la piele, infrigurat, obosit. M-ai intrebat unde am fost..., iar eu ti-am raspuns ca am fost sa te caut pe tine. Atunci am observat ca si tu aveai, ca si mine, o umbra in inima ta. Am plans pentru noi si ne-am imbratisat, flamanzi, cu patru perechi de brate...
|
|
